Studentul sau elevul

De mai multă vreme, circulă pe internet un eseu despre învățământul românesc. Acesta pornește de la cazul unui profesor universitar de engleză ce descoperă că studenții săi, care vor absolvi în curând, nu știu mai nimic nici despre limba, nici despre literatura engleză. Mai departe, se constată că acești neștiutori devin profesori de engleză și română, ca suplinitori, pentru că nu vor trece niciodată examenul de titularizare cu asemenea cunoștințe precare. Astfel se ajunge ca elevii acestor profesori să termine școlile de stat aproape analfabeți.

Eseul mai conține exemplul unui profesor de latină, care face greșeli grave, într-o carte de traduceri din autori latini, dar și două exemple de oameni cu liceul terminat cu decenii în urmă, care au o cultură generală vastă, de la poeți minori sau majori la „depozite cuaternare profiroblastice”.

O bună parte a scrierii este dedicată comparării locului pe care universitățile românești îl ocupă în Lume, comparație din care rezultă că acestea sunt situate foarte jos în ierarhie, fiind depășite de mici entități universitare din colțuri mai îndepărtate sau mai apropiate ale Lumii. Studiul se încheie cu un exemplu de viață al elevului finlandez, Finlanda fiind națiunea cu performanțele cele mai înalte în învățământul preuniversitar din întreaga Lume.

Articolul de față pornește de la câteva observații făcute în acel eseu, care, deși este semnat, a devenit un fel de produs de folclor internaut.

Se spune acolo că o vină esențială pentru starea proastă a învățământului românesc o poartă ideea de a plănui ca elevul să dobândească competențe și nu cunoștințe. „Cultura generală e alcătuită doar din cunoștințe. Educația axată pe competențe naște monștri, fiindcă a ști cine a pictat Gioconda e o cunoștință, nu o competență”, se scrie în eseul acela.

Ce ar vrea să spună aici autorul eseului, dar nu spune, este că statul român a abdicat de la obiectivul de a forma cetățeni cu o anumită cultură generală și, în schimb, își propune, dar nu reușește, să formeze cetățeni pricepuți să facă ceva-ceva, dar nu să știe ceva-ceva. Trebuie să recunoaștem că aceasta este o cu totul altă temă de discuție decât calitatea învățământului românesc. Pentru că discuția despre calitate ar trebui să ducă la o înțelegere despre cât de bine sau de prost reușește învățământul românesc de stat să formeze „competențe” sau, după caz, „cunoștințe” și nu să tranșeze dilema competențe ori cunoștințe.

Dacă ar fi să rămânem la discuția despre performanța scăzută a școlii românești și despre nivelul precar de pregătire a celor chemați și plătiți să profeseze actul didactic în această școală, eseul identifică drept cauze apariția universităților private și posibilitatea studenților de a-și cumpăra diplomele cu prețul taxei de școlarizare, fără să trebuiască să și învețe pentru acele diplome universitare. Soluția evidentă, propusă acolo, este să se revină la „universitatea gratuită, cu concurs de admitere și cu număr limitat de locuri”.

Trebuie să recunoaștem că o asemenea abordare și o asemenea soluție sunt, în esență, comuniste. Și nu spun asta în sens acuzator. Comunismul este un sistem în care auto-reglarea sa este delegată conducătorilor, celor care hotărăsc soarta tuturor. Aceștia determină ce este bine și ce este rău de făcut cu oricare dintre domeniile vieții statale, sociale sau economice.

În cazul României de astăzi, totuși, ar fi mult mai bine să încurajăm sistemul să se auto-regleze și nu să intervenim cu soluții impuse.

În momentul de față avem, într-adevăr, un sistem de învățământ aberant, care nu produce dorita alfabetizare în masă și nu oferă vârfurilor posibilitatea de a se desăvârști. Forma sa de organizare este consecința și nu cauza acestei stări grave de lucruri. Deci, dacă reformăm organizarea nu înseamnă că rezolvăm problema.

Îmediat după schimbarea de regim politic din 1990, cererea formulată învățământului de societatea „eliberată” de constrângerile planificării centralizate a fost pentru diplome și nu pentru cunoștințe sau competențe. Oameni și familiile lor care nici nu visau înainte să aibă diplomă de bacalaureat, ca să nu mai vorbim de una universitară, au descoperit că pot să le dobândească dacă îndeplinesc anumite condiții ce le sunt la îndemână, respectiv plata taxelor de școlarizare, cumpărarea lucrărilor teoretice de toate felurile și, eventual, prezența la cursuri. Inclusiv examenul de bacalaureat a devenit o piață de schimb, între nevoia dascălilor să mănânce o pâine cumpărată și nu furată, și dorința elevilor de a pleca acasă cu o diplomă. Cât despre școlile de doctori în științe, nici nu mai merită să vorbim.

Ca în orice sistem funcțional, auto-reglarea a relevat că, pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv minor al societății, cum este obținerea de diplome și atât, nu mai este nevoie de efortul de a forma dascăli competenți și pricepuți, cum nu mai este nevoie ca cei ce profesează să fie plătiți mai bine decât muncitorii necalificați, pentru ceea ce fac.

Nici de planuri de învățământ ori de programe didactice performante nu mai este nevoie, așa că s-a renunțat și la acestea, fiind preferate cele inepte, fără obiective adevărate și fără proceduri de măsurare a stadiului îndeplinirii lor.

În interiorul acestui proces, dascălii au avut libertatea să născocească ce condiții au crezut ei de cuviință că trebuie satisfăcute de doritorii de diplome. Așa s-au născut tot felul de teste și examene preuniversitare, unde copiii au fost obligați să plătească în plus, fie pentru meditații, fie pentru trecerea propriuzisă a acestor probe. S-au introdus ori s-au scos clase în și din ciclul gimnazial, s-au adăugat ori s-au scos materii pentru examenul de bacalaureat și așa mai departe. În ultimile două decenii, au fost ani în care asemenea schimbări s-au produs și de două-trei ori pe an de învățământ, dar nu au fost nici măcar doi ani consecutivi fără nicio schimbare.

În asemena condiții, a fost ușor ca o bună parte din sistemul de învățământ de stat să fie confiscat de diferite mafii. Întâi a apărut mafia manualelor. Cum erau mai mulți autori de manual care să fie plătiți pentru scrierile lor din banul public decât materii, s-a introdus principiul manualelor alternative. Aproape simultan a apărut mafia posturilor didactice, care controlează și acum cine poate „preda” și cine nu în învățământul de stat. Deasupra lor s-a situat mafia infrastructurii învățământului, cea care controlează miliardele de euro destinate clădirilor, sălilor de sport, bazinelor de înot și „dotării” școlilor cu cele trebuincioase învățării. Comun tuturor acestor mafii este faptul că niciuna dintre ele nu are vre un interes de ridicare a calității școlii românești de stat. La fel cum nu au niciun interes nici profesorii și nici chiar elevii ca școala să fie mai performantă, deoarece ei deja primesc prea mult pentru efortul depus. Sau, cel puțin, aceasta este impresia pe care și-au declarat-o șefii mari de astăzi ai românilor.

Ce bine ar fi dacă problemele de performanță ale acestei școli ar putea fi rezolvate dintr-o dată, prin introducerea unei noi origanizări, cum propune eseul de la care am pornit.

De fapt, soluțiile sunt într-o cu totul altă parte. Exempul Finlandei este de discutat nu atât pentru că finlandezii au cea mai performantă școală de stat din Lume, ci pentru că ei au înțeles că, fiind o națiune mică, cu o securitate problematică, cu un relief nu tocmai prietenos și o climă cam aspră, singura lor șansă de progres este să își dezvolte o civilizație bazată pe cunoaștere. Iar școala este principalul loc în care se poate dobândi această cunoaștere, ce este o îmbinare armonioasă de competențe și cunoștințe, pusă în valoare în viața de zi cu zi a posesorilor.

Deci, degeaba vine un șef al mafiei „reformei învățământului”, pentru că există și o asemena mafie, și ne spune că trebuie să aplicăm o nouă lege a educației pentru o societate a cunoașterii. Cum, tot degeaba vine un ministru agramat sau doi și ne impun măsuri administrative pentru aplicarea acelei legi.

Până când nu se va forma o cerere a societății românești pentru un învățământ de stat performant, care să ofere posibilitatea de alfabetizare a fiecărui cetățean și de creștere neîngrădită a vârfurilor naturale ale societății, nu se va rezolva nimic.

Când zic alfabetizare înțeleg posibilitatea de a citi și de a scrie, dar nu numai texte simple, ci și pe cele complexe sau specializate, nu numai în română dar și în engleză și chiar într-o altă limbă. Mai înțeleg și posibilitatea ca fiecare elev să știe să socotească, dar nu numai adunarea sau scăderea, ori tabla înmulțirii, dar să știe să opereze cu modele matematice și să formuleze și să rezolve problemele de zi cu zi folosind instrumentarul matematicii.

Desigur, alfabetizarea aceasta ar trebui să se consolideze în gimnaziu. Adică, în scoala obligatorie pentru toți, asigurată integral de statul român. Cultura generală, precum și alte cunoștinețe sau „competențe” ar trebui consolidate apoi în liceu, pentru cine crede că are nevoie de ele în viață.

Bineînțeles, pentru realizarea unui asemenea învățământ va fi nevoie de dascăli școliți corepunzător, care să fie capabili să îndeplinească obiectivele de educare și învățare corect formulate, în concert, de elevi, părinți și, esențial, de cei care îi vor angaja și îi vor pune la muncă pe absolvenți. Va mai fi nevoie și de eradicarea mafiilor de orice fel, pentru că ele sustrag resurse enorme de la îndeplinirea acestor obiective. La fel cum va mai fi nevoie și de un control public adevărat asupra actului didactic, cu condiția ca publicul să știe ce vrea.

Deci, ar fi mult de muncă, începând cu învățarea publicului că membri săi au nevoie de cunoaștere și nu de diplome pentru a progresa, atât material cât și spiritual. Din păcate, ca de obicei, la o asemenea problemă, ce implică o muncă susținută și difersificată, cei aflați la cârma Țării, indiferent de „orientarea” politică, vor răspunde cu „nu are cine să se ocupe de aceasta”, sau „nu este momentul acum”, ori chiar „lasă că știm noi mai bine”.