duminică, 12 august 2012

Studentul sau elevul


De mai multă vreme, circulă pe internet un eseu despre învățământul românesc. Acesta pornește de la cazul unui profesor universitar de engleză ce descoperă că studenții săi, care vor absolvi în curând, nu știu mai nimic nici despre limba, nici despre literatura engleză. Mai departe, se constată că acești neștiutori devin profesori de engleză și română, ca suplinitori, pentru că nu vor trece niciodată examenul de titularizare cu asemenea cunoștințe precare. Astfel se ajunge ca elevii acestor profesori să termine școlile de stat aproape analfabeți.


Eseul mai conține exemplul unui profesor de latină, care face greșeli grave, într-o carte de traduceri din autori latini, dar și două exemple de oameni cu liceul terminat cu decenii în urmă, care au o cultură generală vastă, de la poeți minori sau majori la „depozite cuaternare profiroblastice”.
O bună parte a scrierii este dedicată comparării locului pe care universitățile românești îl ocupă în Lume, comparație din care rezultă că acestea sunt situate foarte jos în ierarhie, fiind depășite de mici entități universitare din colțuri mai îndepărtate sau mai apropiate ale Lumii. Studiul se încheie cu un exemplu de viață al elevului finlandez, Finlanda fiind națiunea cu performanțele cele mai înalte în învățământul preuniversitar din întreaga Lume.
Articolul de față pornește de la câteva observații făcute în acel eseu, care, deși este semnat, a devenit un fel de produs de folclor internaut.
Se spune acolo că o vină esențială pentru starea proastă a învățământului românesc o poartă ideea de a plănui ca elevul să dobândească competențe și nu cunoștințe. „Cultura generală e alcătuită doar din cunoștințe. Educația axată pe competențe naște monștri, fiindcă a ști cine a pictat Gioconda e o cunoștință, nu o competență”, se scrie în eseul acela.
Ce ar vrea să spună aici autorul eseului, dar nu spune, este că statul român a abdicat de la obiectivul de a forma cetățeni cu o anumită cultură generală și, în schimb, își propune, dar nu reușește, să formeze cetățeni pricepuți să facă ceva-ceva, dar nu să știe ceva-ceva. Trebuie să recunoaștem că aceasta este o cu totul altă temă de discuție decât calitatea învățământului românesc. Pentru că discuția despre calitate ar trebui să ducă la o înțelegere despre cât de bine sau de prost reușește învățământul românesc de stat să formeze „competențe” sau, după caz, „cunoștințe” și nu să tranșeze dilema competențe ori cunoștințe.
Dacă ar fi să rămânem la discuția despre performanța scăzută a școlii românești și despre nivelul precar de pregătire a celor chemați și plătiți să profeseze actul didactic în această școală, eseul identifică drept cauze apariția universităților private și posibilitatea studenților de a-și cumpăra diplomele cu prețul taxei de școlarizare, fără să trebuiască să și învețe pentru acele diplome universitare. Soluția evidentă, propusă acolo, este să se revină la „universitatea gratuită, cu concurs de admitere și cu număr limitat de locuri”.
Trebuie să recunoaștem că o asemenea abordare și o asemenea soluție sunt, în esență, comuniste. Și nu spun asta în sens acuzator. Comunismul este un sistem în care auto-reglarea sa este delegată conducătorilor, celor care hotărăsc soarta tuturor. Aceștia determină ce este bine și ce este rău de făcut cu oricare dintre domeniile vieții statale, sociale sau economice.
În cazul României de astăzi, totuși, ar fi mult mai bine să încurajăm sistemul să se auto-regleze și nu să intervenim cu soluții impuse.
În momentul de față avem, într-adevăr, un sistem de învățământ aberant, care nu produce dorita alfabetizare în masă și nu oferă vârfurilor posibilitatea de a se desăvârști. Forma sa de organizare este consecința și nu cauza acestei stări grave de lucruri. Deci, dacă reformăm organizarea nu înseamnă că rezolvăm problema.
Îmediat după schimbarea de regim politic din 1990, cererea formulată învățământului de societatea „eliberată” de constrângerile planificării centralizate a fost pentru diplome și nu pentru cunoștințe sau competențe. Oameni și familiile lor care nici nu visau înainte să aibă diplomă de bacalaureat, ca să nu mai vorbim de una universitară, au descoperit că pot să le dobândească dacă îndeplinesc anumite condiții ce le sunt la îndemână, respectiv plata taxelor de școlarizare, cumpărarea lucrărilor teoretice de toate felurile și, eventual, prezența la cursuri. Inclusiv examenul de bacalaureat a devenit o piață de schimb, între nevoia dascălilor să mănânce o pâine cumpărată și nu furată, și dorința elevilor de a pleca acasă cu o diplomă. Cât despre școlile de doctori în științe, nici nu mai merită să vorbim.
Ca în orice sistem funcțional, auto-reglarea a relevat că, pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv minor al societății, cum este obținerea de diplome și atât, nu mai este nevoie de efortul de a forma dascăli competenți și pricepuți, cum nu mai este nevoie ca cei ce profesează să fie plătiți mai bine decât muncitorii necalificați, pentru ceea ce fac.
Nici de planuri de învățământ ori de programe didactice performante nu mai este nevoie, așa că s-a renunțat și la acestea, fiind preferate cele inepte, fără obiective adevărate și fără proceduri de măsurare a stadiului îndeplinirii lor.
În interiorul acestui proces, dascălii au avut libertatea să născocească ce condiții au crezut ei de cuviință că trebuie satisfăcute de doritorii de diplome. Așa s-au născut tot felul de teste și examene preuniversitare, unde copiii au fost obligați să plătească în plus, fie pentru meditații, fie pentru trecerea propriuzisă a acestor probe. S-au introdus ori s-au scos clase în și din ciclul gimnazial, s-au adăugat ori s-au scos materii pentru examenul de bacalaureat și așa mai departe. În ultimile două decenii, au fost ani în care asemenea schimbări s-au produs și de două-trei ori pe an de învățământ, dar nu au fost nici măcar doi ani consecutivi fără nicio schimbare.
În asemena condiții, a fost ușor ca o bună parte din sistemul de învățământ de stat să fie confiscat de diferite mafii. Întâi a apărut mafia manualelor. Cum erau mai mulți autori de manual care să fie plătiți pentru scrierile lor din banul public decât materii, s-a introdus principiul manualelor alternative. Aproape simultan a apărut mafia posturilor didactice, care controlează și acum cine poate „preda” și cine nu în învățământul de stat. Deasupra lor s-a situat mafia infrastructurii învățământului, cea care controlează miliardele de euro destinate clădirilor, sălilor de sport, bazinelor de înot și „dotării” școlilor cu cele trebuincioase învățării. Comun tuturor acestor mafii este faptul că niciuna dintre ele nu are vre un interes de ridicare a calității școlii românești de stat. La fel cum nu au niciun interes nici profesorii și nici chiar elevii ca școala să fie mai performantă, deoarece ei deja primesc prea mult pentru efortul depus. Sau, cel puțin, aceasta este impresia pe care și-au declarat-o șefii mari de astăzi ai românilor.
Ce bine ar fi dacă problemele de performanță ale acestei școli ar putea fi rezolvate dintr-o dată, prin introducerea unei noi origanizări, cum propune eseul de la care am pornit.
De fapt, soluțiile sunt într-o cu totul altă parte. Exempul Finlandei este de discutat nu atât pentru că finlandezii au cea mai performantă școală de stat din Lume, ci pentru că ei au înțeles că, fiind o națiune mică, cu o securitate problematică, cu un relief nu tocmai prietenos și o climă cam aspră, singura lor șansă de progres este să își dezvolte o civilizație bazată pe cunoaștere. Iar școala este principalul loc în care se poate dobândi această cunoaștere, ce este o îmbinare armonioasă de competențe și cunoștințe, pusă în valoare în viața de zi cu zi a posesorilor.
Deci, degeaba vine un șef al mafiei „reformei învățământului”, pentru că există și o asemena mafie, și ne spune că trebuie să aplicăm o nouă lege a educației pentru o societate a cunoașterii. Cum, tot degeaba vine un ministru agramat sau doi și ne impun măsuri administrative pentru aplicarea acelei legi.
Până când nu se va forma o cerere a societății românești pentru un învățământ de stat performant, care să ofere posibilitatea de alfabetizare a fiecărui cetățean și de creștere neîngrădită a vârfurilor naturale ale societății, nu se va rezolva nimic.
Când zic alfabetizare înțeleg posibilitatea de a citi și de a scrie, dar nu numai texte simple, ci și pe cele complexe sau specializate, nu numai în română dar și în engleză și chiar într-o altă limbă. Mai înțeleg și posibilitatea ca fiecare elev să știe să socotească, dar nu numai adunarea sau scăderea, ori tabla înmulțirii, dar să știe să opereze cu modele matematice și să formuleze și să rezolve problemele de zi cu zi folosind instrumentarul matematicii.
Desigur, alfabetizarea aceasta ar trebui să se consolideze în gimnaziu. Adică, în scoala obligatorie pentru toți, asigurată integral de statul român. Cultura generală, precum și alte cunoștinețe sau „competențe” ar trebui consolidate apoi în liceu, pentru cine crede că are nevoie de ele în viață.
Bineînțeles, pentru realizarea unui asemenea învățământ va fi nevoie de dascăli școliți corepunzător, care să fie capabili să îndeplinească obiectivele de educare și învățare corect formulate, în concert, de elevi, părinți și, esențial, de cei care îi vor angaja și îi vor pune la muncă pe absolvenți. Va mai fi nevoie și de eradicarea mafiilor de orice fel, pentru că ele sustrag resurse enorme de la îndeplinirea acestor obiective. La fel cum va mai fi nevoie și de un control public adevărat asupra actului didactic, cu condiția ca publicul să știe ce vrea.
Deci, ar fi mult de muncă, începând cu învățarea publicului că membri săi au nevoie de cunoaștere și nu de diplome pentru a progresa, atât material cât și spiritual. Din păcate, ca de obicei, la o asemenea problemă, ce implică o muncă susținută și difersificată, cei aflați la cârma Țării, indiferent de „orientarea” politică, vor răspunde cu „nu are cine să se ocupe de aceasta”, sau „nu este momentul acum”, ori chiar „lasă că știm noi mai bine”. 

5 comentarii:

  1. Excelent articol Hari, il poti trimite si doamnei Abramburica, sau cauta-i adresa de facebook sau blog si da-i spre studiu. Poate asa mai afla si ea cate ceva depre invatamantul romanesc .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru apreciere! După părerea mea, Marine, doamna în cauză este o cauză pierdută, dacă îmi permiți calamburul.

      Ștergere
    2. Încep cu scuze- a trebuit să divizez comentariul.//

      Ca de obicei, când abordați o temă, o faceți privind lucrurile din mai multe unghiuri, cum s-ar zice, cred că porniți de la analiza radiografiei.
      Așa ar fi trebuit să procedeze, în 1990, persoanele care au ocupat fotoliul lui Spiru Haret- asta este marca pe care cred eu că ar trebui s-o poarte cel care se vrea ministrul școlilor de toate gradele din țara asta.
      Bun. S-o luăm , cumva, metodic.
      Eu mulți alți profesori eram atunci profesori cu experiență, dornici de informare, de nou, de schimbare. Nu mai știu cine a fost primul ministru, nici următorul, pentru că s-au tot schimbat și, odată cu ei, și manualele/tipologia examinării și admiterii în forma superioară de învățământ. Ce s-o mai lungesc? S-a făcut praf tot ce era la locului în școală. Zică cine ce vrea să zică! Numească-mă cum va dori.
      Ca o paranteză,deși eram profesor cu gradul I, m-am înscris imediat la perfecționare, gândindu-mă că aflu noutăți, inspectorii alergau în străinătate..știți ce mi-a spus o doamnă-inspector general, cumnata altei doamne, cu fotoliu înalt în minister?” Nu vă temeți de examinare, nici nu știu prea multe, aflăm împreună„.. S-a dus naibii toată speranța mea de a mă informa ..
      Da, au venit cu „ competențele!
      Aiurea! să citim în dex- competență-COMPETÉNT, -Ă, competenți, -te, adj. 1. Care este bine informat într-un anumit domeniu; care este capabil, care este în măsură să judece un anumit lucru.
      Sursa: DEX 'COMPETÉNȚĂ, competențe, s. f. Capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție;
      și să punem alături-”cunoștință=cunoaștere. Ar fi suficient, zic, dacă „a cunoaște„=a lua cunoștință în mod just de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință„ .
      Asta ar însemna că un absolvent, folosindu-se de aceste cunoștințe, să se poată perfecționa în continuare, apoi să fie în stare să-și integreze cunoștințele într-un sistem, care să-l plaseze pe el, insul, absolvent al treptei de școală, exact la locul potrivit.
      Bine spuneați„ să facă„, dacă știe, dacă l-a învățat cineva, care, la rândul lui, știe. Lung șir.
      Competențe?? se vede cu ochiul liber, ce să mai vorbim??//
      Revenim la radiografie.
      Când te prezinți cu ea la medic, o studiază, te studiază, mai cere și ajutor de la alt coleg, te supune unui examen, adică„ te citește„ .
      Abia apoi se dă tratamentul. Mai departe, se urmărește pacientul, nu prin teste scrise peste noapte. Nici prin hârtii.
      Știți, de bună seamă câte portofolii are de întocmit un profesor de gimnaziu..dacă asta i se cere, asta face.
      La ce bun??
      Regăsim , oare, școala noastră în această radiografie?
      I s-au dat mai multe rețete, medicamente ,pe apucate, s-a mai făcut și câte o operație, astfel că „pacientul”, săracul, trăiește cu zile de niște ani buni, spre uimirea rudelor.
      Între timp, numărul analfabeților cu diplomă crește, miniștrii se schimbă, următorul dărâmă ce începuse anteriorul și tot așa..
      Iar m-am luat cu vorba.//

      Ștergere
    3. Ați aflat, probabil că au fost „admiși ”în liceu toți cei „picați „ după testare, adică cei pe ale căror teze scria 1,20.
      Ei vor fi în toamnă elevi de liceu, peste patru ani vor da bacalaureatul, apoi vor intra la facultate- zicea o persoană învestită cu funcție înaltă că nu pot rămâne copiii așa, pe drumuri. Să meargă într-o formă de învățământ. Îți vine să mori- care formă de învățământ, dacă ei sunt analfabeți?
      Spuneți că societatea trebuie să se implice.
      Foarte bine ziceți! Care societate? Unii părinți sunt instruiți, interesați, corecți.Și vor seriozitate, exigență. Unii.
      Alții,îmbogățiți peste noapte , nu vor exigență, nu vor uniforme, nu vor examene, vor diplome.
      Știți cine sunt aceștia? sunt foștii elevi , admiși cu nota 1 ( UNU) la liceu, , ajunși, între timp, prosperi oameni de afaceri, proprietari de vile, mașini tari etc.
      Cine se ocupă de formarea părinților? care este valoarea ședințelor cu părinții?
      Aș avea o sută de întrebări.. toate se fac la voia întâmplării.Or fi și excepții, nu zic nu.
      Eu am citit despre învățământul suedez, chiar am notat câte ceva. Am scris. Și?
      http://incertitudini2008.blogspot.com/2012/05/inca-un-scolar-isi-trage-sufletul.html
      http://incertitudini2008.blogspot.com/2012/01/cine-mai-invata-astazi-carte.html
      Am mai discutat, pe ici, pe colo.
      Trece vremea.
      În curând, începe școala. //
      scuze! cred că am ocupat cam mult spațiu..

      Ștergere
    4. Mulțumesc pentru comentarii, doamna profesoară! Transpiră din ele sufletul pe care îl puneți în munca de dascăl. Păcat numai că această dăruire nu este generalizată.

      Eu sunt împotriva egalitarismului. Adică, recunosc faptul că oamenii nu sunt egali decât în drepturi. Oriunde altundeva, ei se diferențiază și se individualizează. Deci, singurul învățământ de stat responsabil și performant este cel ce pornește de la această realitate.

      Dacă s-ar recunoaște această diferențiere, niciodată nu va putea ajunge cineva, oricine, să cumpere ceea ce nu poate dobândi prin propriile calități. Cum nu ar fi nici de vânzare nimic din ceea ce nu poate fi oferit decât pe merit.

      Dar egalitarismul, atât de fetișizat în comunism, este foarte apetisant, mai ales pentru cei fără merite și calități. Dacă ei sunt la putere, chiar și numai la cea economică, atunci ceilalți, cei merituoși, nu au nicio șansă.

      Deci, o concluzie, ca o speranță că lucrurile ar putea să se îmbunătățească, este ca cei merituoși să se angajeze, să militeze și să dobândească puterea. Pentru ei și pentru toți membrii societății. Numai așa...

      Ștergere