Cine a mai murit?

De fapt, întrebarea corectă este cine a mai murit și ne pasă? Pentru că, să întrebi așa, în general, cine a mai murit aproape că nu are sens, într-o lume în care moartea face parte din viață. Ba, mai mult chiar, este sensul, dacă nu chiar rațiunea vieții.

Pe vremuri, adică pe timpul comunismului, existau doar două ziare naționale. Unii chiar se întrebau de ce era nevoie de două, când unul ar fi fost prea îndeajuns să poarte cuvântul Partidului până la urechile și inimile maselor. Decum s-a făcut „revoluția”, unul dintre aceste două ziare și-a schimbat numele din Scânteia în Pravda, tradus în românește cu Adevărul, iar celălalt a rămas cu același titlu de România liberă și cu aceeași rubrică a anunțurilor cu vânzări, cumpărări și, mai ales, cu morți.

Rubrica aia a morților era, de altfel, singura diferență de structură și conținut între cele două oficioase comuniste. Iar românii care citeau România liberă se interesau, în primul rând, de cine a mai murit. În majoritatea cazurilor, până atunci, cei anunțați acolo fuseseră necunoscuți cititorilor, dar familiile și prietenii lor se gândiseră să le facă publică ieșirea dintr-o viață anonimă. Din motive doar de ei știute.

Gluma epocii era că toată lumea se uita, mai întâi, la rubrica morților pentru că se aștepta cu nerăbdare vestea cea mare a decesului celui mai iubit fiu al poporului român și al alesei sale soții.

Era vorba, fără îndoială, de o dorință de schimbare în viața cititorilor României libere. De fapt, putem spune că era mai mult o reverie, o furnicătură pe șira spinării, de tipul ce-ar fi dacă..., decât de o dorință adevărată. Pentru că, altfel, dacă ar fi dorit să schimbe ceva în viața lor, cititorii ar fi putut să o facă, pentru că așa este construită lumea, din dorințe, efort și realizări.

A trebuit să vină alții și să îndeplinească visul românilor de trecere a cârmaciului de atunci în rândul morților. Mai cu o agentură, mai cu o manipulare, mai cu un „patriot” aflat în slujba altora, s-a pus de o revoluție și de îndepărtarea sângeroasă a șefului statului. Unii i-au zis lovitură de stat acestei întâmplări, dar li s-a închis repede gura, pentru că orice lovitură de stat devine, automat și instantaneu, o revoluție, atunci când este „legitimată” de mase.

Nici nu a costat mult o asemenea întâmplare. Prețul în vieți omenești a fost nesemnificativ, de 0,007 la sută din populația Țării. Adică de șapte morți la 100.000 de români. Iar dacă soldații noștri ar fi fost instruiți în mânuirea armelor de foc și ar mai fi știut să și identifice inamicul înainte de a-l „nimici”, probabil că nu am fi avut nici măcar un mort la aceiași 100.000. Adică, ar fi murit doar cei uciși cu intenție.

Și în zilele noastre plutește în aer o boare de schimbare. Românii se uită acum la televizor, să vadă cine a mai murit. Marea presă scrisă a dispărut de mult, iar România liberă are un tiraj infim, care nu acoperă nici măcar o sutime din cei doritori să vadă un anumit anunț la rubrica morților.

De data asta, însă, cei ce atunci au pus mâna și au realizat schimbarea pentru români, astăzi se împotrivesc violent și vocal la îndepărtarea șefului, cârmaciului și primului părinte al nației, că despre vreun fiu iubit al poporului nu mai poate fi vorba.

Iar dorinței de îndepărtare a acestuia, exprimate și materializate prin vot de șapte milioane și jumătate de poporani, i-au zis lovitură de stat. Nici vorbă de „revoluție”, la asemenea cifre modeste. În ceea ce privește legitimarea, tot ei au stabilit un prag mai înalt cu un milion decât s-au strâns, la urne, să îl dea jos pe protejatul lor.

Nici despre victime în stradă ale „schimbării” nu mai poate fi vorba. În afara câtorva sute de entuziaști pașnici și intelectuali, cine altcineva ar mai „demonstra” și ar mai „lupta” pentru îndepărtarea cârmaciului național? Și, mai ales, de ce s-ar sacrifica pentru asta? Ca să vină cine, în locul lui? Și să facă ce?

Așa că, mai bine așteptăm. Pentru că românul știe cu siguranță: cu o moarte toți suntem datori... mai devreme sau mai târziu.

România pe sens unic

Prima oară când am fost la San Francisco, în California, Statele Unite ale Americii, am avut un ghid local. De la început, acesta ne-a explicat că orașul este organizat pe străzi cu sens unic. Astfel, pe orice stradă te-ai afla, nu poți merge decât într-o singură direcție, care nu este niciodată aceiași. Și, se poate întâmpla că, dacă vrei să ajungi la stânga, va trebui să o iei, de fapt, de mai multe ori la dreapta.

Imaginați-vă un locuitor al acelui superb oraș conducând pe străzile cu sens dublu din altă parte. Toată lumea care ar vrea să o ia la stânga va face exact așa, adică va vira la stânga, pe când SF-istul nostru s-ar învârti de trei ori spre dreapta, până când să ajungă în același loc la stânga. Asta, dacă nu s-ar rătăci. Bineînțeles, acum avem și GPS, dar asta este o altă poveste.

În ultimul timp, românii se poartă ca și când ar fi sanfranciscani sadea, deși mai avem mult până să ajungem la nivelul de sofisticare al acestora. Când o apucă într-o direcție, nici nu îi mai duce mintea că ar putea merge și în cealaltă, pe aceiași stradă.

Dacă se află pe strada Curții Constituționale a României, ei pot merge în direcția că această curte poate fi „presată” de domnii Antonescu și Ponta, dar nici nu se gândesc la eventualitatea că aceiași curte poate fi „presată” și în sensul celălalt, de domnul Băsescu Traian.

Dacă merg pe intrarea Referendumului, ei se duc în direcția că absenții la referendum de demitere a președintelui României din 29 iulie 2012 au „votat” cu Suspendatu, dar nici nu știu cum să se întoarcă înspre ideea că aceiași absenți ar fi votat împotriva aceluiași Suspendat, dacă ar fi putut.

Pe bulevardul Procuraturii celei imparțiale și drepte, cu câte zece benzi pe sens, toți românii se uită la defilarea în direcția identificării posibilelor infracțiuni anti-Băsescu, de la voturi DA la referendum, la protestele de stradă, ca să nu mai vorbim de perspectiva pușcăriei pentru primarii non-PDL, ministrul de interne, judecătoarea de la Curtea Constituțională sau, mai concret, Adrian Năstase. Dar nimeni nu se întreabă de ce nu mergem și în direcția anchetării domnului Băsescu Traian pentru infracțiuni grave și evidente, precum și a celor ce săvârștesc abuzuri în numele sau în favoarea domniei sale.

Pe aleea Parlamentului, românii deabia așteaptă să îi vadă pe reprezentanții lor cum vor merge în direcția „respectării” hotărârii Curții Constituționale privind invalidarea referendumului de demitere a președintelui României și de repunere în drepturi a domnului Băsescu Traian Suspendatu, dar nici măcar un cap nu se întoarce în direcția opusă, cea a invalidării acestei hotărâri, pentru că este injustă și greșită, ca să nu mai vorbim că nu este constituțională, măcar în parte.

Cât despre șofatul pe Autostrada Democrației, domnul Băsescu Traian poate fi ales dar nu poate fi demis.

Domnilor parlamentari

Aceasta este o scrisoare pe care o adresez parlamentarilor care mă reprezintă în cele două camere ale Parlamentului României. Dacă este cineva de acord cu cele scrise mai jos, poate să reia textul pentru a fi trimis parlamentarilor săi. Cum, la fel de bine, poate să facă publică această scrisoare, pentru a ajunge la ochii și urechile cât mai multor parlamentari români.

Domnilor parlamentari, 

Președintele interimar al României, domnul Crin Antonescu, a afirmat că decizia Curții Constituționale a României (CCR) privind referendumul pentru demiterea președintelui României din 29 iulie 2012 este nedreaptă dar că o va respecta, atât domnia sa cât și partidul al cărui președinte este. Domnul premier Victor Ponta a declarat, la rândul său, că „decizia CCR va fi respectată și implementată”.

Dumneavoastră, ca reprezentanți liberi ai cetățenilor care v-au votat, nu trebuie să considerați aceste declarații ca linii de gândire și acțiune ale partidelor pe care acești doi domni le conduc și care formează nucleul majorității parlamentare actuale.

Dumneavoastră trebuie să gândiți cu mintea dumneavoastră și să priviți la interesele celor ce v-au delegat suveranitatea lor de popor român. Dacă veți face astfel, veți descoperi trei lucruri esențiale.

În primul rând, veți înțelege că domnii Antonescu și Ponta nu au voie de la străini să spună altceva referitor la deciziile Curții Constituționale a României. Orice semn că domniile lor nu ar respecta aceste decizii este automat interpretat de către unii occidentali ca un atac la adresa „instituției fundamentale” pe care CCR o reprezintă. Și domnul președinte interimar și domnul premier sunt convinși că de atitudinea lor față de CCR depinde soarta României, dacă aceasta va fi „izolată” pe plan politic sau că va suferi chiar sancțiuni ori agresiuni pentru faptul că „puterea” exercită presiuni asupra „justiției”.

Aceste convingeri și aceste atitudini personale ale celor doi domni nu pot să se extindă la nivelul dumneavoastră, pentru că dumneavoastră nu trebuie să gândiți și să faceți ce și cum vă zic străinii, ci să gândiți și să acționați exclusiv cum vă zic cetățenii români. Dacă românii care au soarta Țării în mâinile lor vă zic să nu respectați decizia CCR, înseamnă că ei au cântărit că ascultarea străinilor este mai rea pentru ei decât „supărarea” acestora.

În al doilea rând, veți constata că decizia Curții Constituționale a României privind invalidarea referendumului din 29 iulie 2012 pe motiv că nu s-a atins pragul de validare constituit din majoritatea celor înscriși pe listele electorale și privind reinstalarea domnului Băsescu Traian, președintele suspendat, în funcția de președinte al României este ea insăși nevalabilă, ilegală și greșită. Deci, nu poate fi respectată.

Această decizie s-a luat prin constrângere, presiuni și chiar amenințări exercitate asupra unor membrii ai Curții Constituționale a României. Acest lucru rezultă din declarațiile publice ale doamnei judecător Aspazia Cojocaru, care a spus că, dacă ar fi votat altfel decât a votat, ar fi fost trimisă la închisoare, în condițiile în care legea îi dă imunitate deplină pentru votul său.

Dar este foarte credibil că și alți membri ai Curții au fost constrânși sau presați să voteze decizia aceasta. Pe de o parte, atât americanii cât și europenii care s-au pronunțat în cazul referendumului au afirmat că au indicii credibile că asupra membrilor Curții se exercită asemenea presiuni și au avertizat că orice decizie luată în astfel de condiții este ilegitimă și nu va fi acceptată de Occident.

Pe de altă parte, numai prin constrângere și presiuni puteau membri CCR să voteze ceea ce au votat, pentru că decizia lor nu respectă legea și frizează bunul simț.

În motivarea deciziei lor, ei au arătat că au descoperit inițial că datele ce trebuiau să stea la baza calculării cvorumului prevăzut de lege erau conflictuale și au cerut Guvernului precizări și alte date. La termenul din 21 august, au declarat că Guvernul nu le-a răspuns acestor solicitări și, ca urmare, în pofida oricărei logici, au decis pe baza datelor declarate de ei înșiși incorecte și de care dispuneau de la început.

Este dreptul lor să nu rețină că Guvernul le-a oferit date din care să judece domniile lor dacă listele electorale permanente ce s-au folosit la referendum sunt corecte și pot sta la baza calculării cvorumului ori nu. În schimb, ei au reținut numai faptul că Guvernul le-a indicat un număr de cazuri de inscrieri greșite pe liste, care nu ar fi „influențat rezultatul votului”. Numai că CCR nu are competența să interpreteze datele, să stabilească dacă ele sunt numere mari ori mici, ci doar să constate dacă referendumul a fost corect sau nu, din punct de vedere procedural. Ori, când listele electorale permanente conțin zeci de mii de morți, nu poate CCR să spună că, atâta vreme cât nu sunt sute de mii sau milioane de morți pe aceste liste, ele sunt corecte și pot fi folosite la calcularea cvorumului. Pur și simplu, CCR nu are o asemenea competență.

Președintele CCR, domnul judecător Augustin Zegrean, a declarat, înainte de adoptarea deciziei discutate aici, că „legile sunt interpretabile”, înțelegând prin aceasta, în context, că CCR aplică legea după bunul său plac și nu după litera ei.

În consecință, domnia sa și alți cinci judecători, în pofida oricărei legi, au decis nu numai invalidarea referendului deoarece nu s-a atins pragul electoral al majorității celor înscriși pe listele electorale permanente, dar și reinstalarea domnului Băsescu în funcția de președinte al României.

Prin această decizie și în deplină concordanță cu opinia domnului judecător Zegrean că CCR poate interpreta orice lege cum vor ei, s-a ajuns la situația ca toți absenții de la votul referendumului să fie considerați că au avut „opțiunea politică” ca domnul Băsescu să nu fie demis. Numai că această decizie nu reflectă realitatea și este fundamental incorectă. Sunt date certe că cel puțin trei milioane de cetățeni români cu drept de vot nu au putut, din punct de vedere fizic, să voteze la referendum, dar nu există nici măcar un indiciu privind numărul celor care nu au votat pentru că așa le-a cerut președintele suspendat, exprimându-și astfel „opțiunea politică” pro-Băsescu, interpretată fundamental eronat de Curte.

În schimb, există un număr de peste 7,4 milioane de cetățeni români cu drept de vot care s-au pronunțat deschis și măsurabil pentru demiterea domnului Băsescu Traian. Aceștia constituie o majoritate de peste 87 la sută dintre cei ce au votat la referendum. Votul lor arată, fără drept de tăgadă, că domnul Băsescu a fost demis, conform Art. 10 din legea de referință, privind organizarea referendumului.

Deci, Curtea Constituțională a României a greșit când a decis că invalidarea referendumului duce automat la reinstalarea suspendatului în funcție, ca și când majoritatea cetățenilor s-ar fi pronunțat împotriva demiterii. Ori, o asemenea greșeală face ca decizia CCR să nu mai poată fi respectată.

Mai mult chiar, această decizie este ilegală, în condițiile în care CCR nu are competențe în reinstalarea unui demnitar pe care nu l-a suspendat ea.

În fine, în al treilea rând, veți înțelege lucrul estențial că problema demiterii domnului Băsescu Traian a depășit de mult și cu mult cadrul luptei pentru puterea politică în România.

Pe timpul dezbaterilor și prin adoptarea hotărârii de suspendare, ați dovedit că vă însușiți opinia că domnul Băsescu este incompatibil cu funcția înaltă în stat de președinte al României. Perioada care a urmat suspendării a prilejuit, însă, etalarea unor aspecte strategice pe care nu le-ați luat în seamă până acum.

Domnul Băsescu Traian s-a dovedit dispus să pună în cumpănă securitatea națională pentru prezervarea propriilor interese, care sunt contrare interesului public. Împreună cu complicii domniei sale, au folosit o retorică de război civil, în care au predominat acuzațiile de „lovitură de stat” și, prin anumite acțiuni publice de forță, cum au fost acțiunile unor procurori în satele românești, au arătat că sunt dispuși să recurgă la orice fel de acte, inclusiv penale, pentru a-și atinge scopul de prezervare a puterii.

Ministrul demisionat al Internelor, domnul Ioan Rus, a declarat că demisia sa este o formă de protejare personală împotriva perspectivei de a-și „petrece bătrânețile în închisoare”, după ce domnul Băsescu a amenințat cu închisoarea pe primari și pe oricine ar oferi date corecte privind listele permanente de alegători, în vederea lămuririi neconcordanțelor între datele înscrise în diferite situații. Asta, în condițiile în care ministrul internelor este membru de drept al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Tot în această perioadă, a rezultat cu claritate că domnul Băsescu Traian este exponentul sau chiar garantul unor interese străine în România, interese care pot fi opozabile celor naționale, ale cetățenilor români pe care îi reprezentați dumneavoastră în Parlament. Numai așa se explică îndârjirea cu care domnul ambasador al Statelor Unite ale Americii la București îi ia partea domnului Băsescu, în pofida oricărui echilibru de care ar fi trebuit să dea dovadă. Cum, tot numai așa se explică faptul că Guvernul Germaniei și-a însușit date false privind situația din România, care îl favorizează net pe domnul Băsescu, în loc să dovedească o cunoaștere corectă a situației de la noi.

În aceste condiții, obligația dumneavoastră de reprezentanți aleși ai poporului român este să constatați că suveranitatea acestuia, exprimată constituțional prin referendum, a fost complet nesocotită de Curtea Constituțională a României, care a emis o decizie incorectă, ilegală și greșită privind rezultatul referendumului național din 29 iulie 2012 pentru demiterea președintelui României, domnul Băsescu Traian.

Nu numai că o asemenea decizie nu trebuie respectată, dar aveți obligația să o puneți în atenția Parlamentului, pentru a constata mecanismele incorecte și faptele reprobabile prin care s-a ajuns la adoptarea ei, să identificați vinovații pentru exercitarea de presiuni și constrângeri de orice fel, precum și victimele acestor constrângeri și presiuni, dintre membrii Curții Constituționale a României și să acceptați prezentarea și citirea în fața camerelor reunite ale Parlamentului doar a unei decizii corecte, legale și credibile a Curții Constituționale.

În același timp, trebuie să constatați gravele daune pe care domnul Băsescu Traian și complicii săi le-au produs condiției de securitate națională a României, înainte și după desfășurarea referendumului național din 29 iulie 2012 și să luați măsuri legislative și de control parlamentar pentru ca această situație să fie curmată imediat, iar cei vinovați să fie împiedicați să mai poată produce asemenea daune în viitor.

Cum am fost invalidat

De ieri, 21 august 2012, eu sunt un cetățean român invalidat. Acest lucru este extrem de grav, deoarece este vorba de negarea dreptului meu de a fi suveran în România, alături de ceilalți membri ai poporului meu, și de a-mi manifesta voința mea suverană prin referendum național. Mai mult, invalidarea mea s-a produs printr-un gest de forță.

În contextul luptei politice pentru putere, dusă atât în litera cât și la marginea legii, așa numita „clasă politică” s-a polarizat, în ultimii trei ani. Unul din poli a decis suspendarea președintelui României, domnul Băsescu Traian, conducătorul și exponentul celuilalt pol politic, și mi-a propus mie, cetățeanului român, să mă pronunț asupra demiterii sale prin referendumul organizat la 29 iulie 2012.

Ceea ce am făcut, împreună cu opt milioane și jumătate de concetățeni. Dintre aceștia, aproape șapte milioane și jumătate ne-am exprimat voința suverană ca domnul Băsescu să nu mai fie președintele României.

Fiind suverană această voință, nici nu trebuie să ne justificăm de ce vrem această demitere. Totuși, amintesc aici că domnul Băsescu Traian a fost cel mai de rușine reprezentant al românilor din toate timpurile, că și-a arogat, pe nedrept și neconstituțional, titlul de „șef al statului” prevăzut în Constituția lui Ceaușescu, abolită încă din 1991, în contextul în care a făcut o propagandă deșănțată și penală în vederea instaurării statului totalitar.

Ca președinte, domnul Băsescu s-a bazat exclusiv pe trei surse de putere, respectiv pe propiul partid de care nu s-a separat așa cum i-a cerut, expres, Constituția, pe serviciile secrete și procurori, în care și-a promovat oamenii de casă și prin care controlează și o bună parte din crima organizată și corupția de stat din România, precum și pe sprijinul extern, pe care l-a cumpărat cu un servilism scârbos și cu vânzarea Țării mai pe nimic, în interes strict personal sau de gașcă. Cu aceste lucruri eu nu am fost de acord și am dorit separarea domniei sale de aceste surse de putere, cu care mi-a făcut numai rău.

Președintele suspendat Băsescu a fost acuzat de fapte penale săvârșite înainte de a ajunge să șadă în fotoliul prezidențial și a comis fapte penale pe timpul mandatelor sale, de multe ori în văzul lumii. Cum nu mi-a plăcut niciodată să fiu asociat cu un infractor, am dorit ca domnul Băsescu să plece și să se ducă unde merită să ajungă, în această calitate penală.

Profitând de incapacitatea domnilor de la Uniunea Social Liberală, aflați la puterea parlamentară și executivă, de a guverna cu verticalitate națională, susținătorii externi ai domnului Băsescu și slugile interne ale acestuia au încercat să mă dezbrace de calitatea de membru al poporului suveran decum s-a pus problema referendumului pentru demitere. În speranața că multe milioane nu vor veni la vot, din diferite motive, Curtea Constituțională a României a propus, străinii au susținut și puterea uselistă a aprobat un cvorum pentru validarea referendumului național.

Astfel, așa cum am arătat chiar din acel moment Curții Constituționale, aceasta a gândit că eu pot să îmi exercit dreptul meu de a mă pronunța suveran pe o problemă de interes național prin referendum numai și numai dacă alți concetățeni aleg să își exercite același drept. Dacă unii dintre ei nu vor, chiar dacă eu vreau, nu pot să îmi exercit acest drept, pentru că nu am cvorum.

La această observație, Curtea mi-a răspuns prin explicația că „Exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptarea, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică.”

Am pus întregul citat din motivația deciziei din 3 august 2012 a Curții, pentru ca să vedeți că, de fiecare dată când se referă la absenți, aceasta vorbește de „alegere”, de „voință politică” sau de „opțiune politică” de a nu participa. Prin aceasta, a exclus, deliberat, situația când cei absenți nu au putut participa, din varii motive, cum ar fi că sunt morți ori plecați în străinătate, cu treburi sau în vacanță.

Poate aceștia ar fi ales să vină la vot, ar fi voit să voteze sau ar fi avut opțiunea de a se exprima la referendum prin ștampilă, dar nu au putut. Cum poate cineva să știe câți sunt aceștia și să îi separe de cei ce au ales să își exprime voința politică prin neparticiparea la referendum, indicând astfel opțiunea lor în favoarea... cui?

Pentru că aici este următoarea nedumerire constituțională. De ce se consideră, automat, că absenții de la reverendum au fost în favoarea cuiva, de exemplu a domnului Băsescu? Pentru că așa a zis domnia sa la televizor, din ușa garajului?

Dacă au uitat domnii și doamnele curteni constituționali, ar trebui ca occidentalii preocupați de soarta democrației să le reamintească că există și forma de exprimare a voinței politice prin tăcere. Adică, dacă nu mă pronunț asupra unei probleme, într-un anumit termen, înseamnă că sunt pentru acea propunere și nu împotriva ei. Această formă este practicată și în Parlamentul României, iar asocierea ei cu absenteismul la referendum este la fel de validă ca orice altă interpretare a acestui absenteism.

I-am scris domnului comisar șef Barroso, de la Bruxelles, susținătorul ardent în Comisia Europeană a democrației în România, cerându-i să îi atragă, public, atenția domnului Băsescu Traian să nu joace cartea absenteismului, pentru că nu este nici legală, nici morală și nici democratică. Contaminat de practicile publice românești, acest comisar plătit din banii mei a preferat să tacă, deși legea îl obligă să îmi răspundă, chiar dacă nu ar fi făcut ce i-am cerut eu. Deocamdată.

Toate acestea s-au petrecut înainte de data de 21 august 2012. În acea zi, Curtea Constituțională a României a decis, cu majoritate de șase la trei curteni, că procedura pentru referendumul național pentru demiterea președintelui României, domnul Băsescu Traian, a fost respectată și a invalidat acest referendum, deoarece nu s-a depășit, la vot, pragul de jumătate dintre cei înscriși pe listele electorale.

Mai mult, după invalidare, Curtea a mai decis ca domnul Băsescu Traian să revină în funcția de președinte al României, ca și când acesta ar fi câștigat referendumul. Asta, pe când domnia sa a pierdut acest referendum, după toate datele, cu scorul de 11,15 la 87,52.

Abia acum, prin această decizie de invalidare, însoțită de o interpretare abuzivă și în forță a rezultatelor referenumului, pot spune că poporul din care fac parte nu mai este suveran la el acasă, în România.

Și a fost deposedat de această suveranitate tocmai de Curtea Constituțională a României, care, în pofida acestei legi fundamentale, a decis să exercite ea, prin șase dintre curteni, suveranitatea în nume propriu.

Pentru a nu fi dubii, iată textul la care am făcut referință mai sus: „Suveranitatea. Articolul 2. (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Ce îmi rămâne de făcut?

Două lucruri sunt esențiale și urgente. Primul este să îmi recapăt suveranitatea confiscată de Curtea Constituțională, iar al doilea este să îi pedepsesc pe cei ce au atentat la această suveranitate, pentru ca nici ei, nici alții să nu poată să o mai facă în viitor.

Sunt mai multe căi de recâștigare a suveranității poporului. Prima este cea neviolentă, prin acțiunea „organelor sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte”, cum spune Constituția. Adică, prin Parlamentul României.

Acesta va trebui să ia notă de toate cele ce s-au întâmplat cât timp a fost în vacanță, inclusiv de decizia Curții Constituționale a României din 21 august 2012.

Referitor la aceasta, Parlamentul, care exercită suveranitatea în numele meu, trebuie să vadă că interpretarea dată de Curte rezultatelor referendumului este abuzivă, neconstituțională și părtinitoare, adică în favoarea domnului Băsescu Traian.

Pornind de al acest ultim aspect, Parlamentul trebuie să se întrebe cum au ajuns curtenii constituționali să voteze în favoarea acestui domn, în condițiile în care referendumul, indiferent de cvorum, a fost masiv împotriva lui?

Este imperios necesar ca, înainte de a se pronunța asupra deciziei Curții, Parlamentul să fie satisfăcut că nu s-au exercitat niciun fel de presiuni sau constrângeri asupra curtenilor care au votat într-un fel sau altul. Atât americanii cât și europenii și-au exprimat foarte public îngrijorarea că se petrec astfel de presiuni și constrângeri asupra Curți Constituționale. Ca parteneri strategici, ei merită un răspuns satisfăcător din partea reprezentanților poporului.

O anchetă parlamentară serioasă și profundă ar trebui să pornească de la faptul că cel puțin o membră a Curții a anunțat că a primit amenințări și că a votat nu pe bază de convingere juridică și conștiință liberă, ci pe bază de frică să nu ajungă la pușcărie.

În condițiile în care se va constata că s-au făcut presiuni asupra curtenilor constituționali, toți cei vinovați vor trebui imediat deferiți justiției, iar decizia Curții trebuie invalidată, ca nefiind una liberă, ci constrânsă, deci ilegală.

S-a întâmplat pe 21 august 2012

„Nici vorbă de presiuni!”
„Doar că ne-au trebuit trei săptămâni ca să ne dăm seama

dacă domnul Băsescu vrea

să ne facem preș, ori să stăm capră...”

Mortii lor...

Conform Comunicatului de presă din data de 21 august 2012, Curtea Constituțională a României „constată că din totalul de 18.292.464 de persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 de persoane (46.24 %), din care 7.403.836 (87.52 %) au răspuns DA la întrebarea Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?, iar 943.375 (11.15 %) au răspuns NU”.

Cuvântul cheie din acest citat este „persoane”. Guvernul, cu autoritatea sa, ne-a anunțat și a anunțat și această Curte că, printre aceste „persoane înscrise pe listele electorale” sunt și unele decedate. Cu zecile de mii.

În schimb, între cele care au votat, nu este nici o persoană decedată. Sau sunt și nu știm noi? Pentru că nu poți compara același tip de persoane, fie ele înscrise, fie votante, fie care au absentat de la vot, decât dacă sunt de același fel. Nu ai cum să compari morții cu vii și rămașii cu plecații.

Acest lucru este important pentru că aceiași Curte s-a pronunțat deja asupra semnificației politice a absenteismului. „Exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică.”

Așa a „reținut”, deja din 3 august 2012, Curtea Constituțională a României.

Deci, singura întrebare serioasă este cum își exprimă persoanele decedate „opțiunea politică” de a nu participa la referendum?

Pentru a afla răspunsul, cred că domnii și doamnele curteni și curtence constituționali și constituționale ar trebui să își întrebe proprii morți.

Căci, cu siguranță, morții lor știu mai bine.

Dictatura dreptului

Cultura română, în general, și literatura română, în special, nu au dezvoltat teme sau arhietipuri pe subiectul traiului în colectivitate, cu excepția cazurilor de excludere sau autoexcludere socială, ca drame individuale. Însă, cultura anglo-saxonă și literatura engleză au cel puțin două cărți importante, devenite valori universale și de referință pentru cei interesați de mecanica societății.

Este vorba de Lord of the Flies, tradus în românește ca „Împăratul muștelor”, al englezului William Golding, câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură și de romanul Catch-22, al americanului Joseph Heller.

Prima carte menționată aici ne învață că oamenii, atunci când sunt lăsați de capul lor, între domnia legii și domnia bunului plac, o preferă pe cea din urmă. Al doilea roman ne învață că legile făcute fără ca oamenii asupra cărora se resfrâng ele să aibă controlul produc disfuncții majore, paradoxuri și probleme în spirală, în loc să genereze o dorită ordine socială. Lord of the Flies este materie obligatorie în toate școlile serioase, iar Catch-22 a devenit o noțiune în materia logicii.

Cum spuneam, la noi nu există asemenea referințe culturale. Nici măcar cele două romane nu sunt studiate pentru aceste subiecte majore, asta dacă sunt cât de cât studiate sau măcar citite de români. Ca urmare, în ceea ce privește domnia legii, dacă nu știm că există o problemă, înseamnă că ea nici nu există.

Și totuși, viața vine peste noi cu virulență. Nu mai departe de astăzi, însuși președintele Curții Constituționale a României, domnul Augustin Zegrean, a declarat, cu deplină seninătate, că „Asta-i măreția dreptului! Toate legile lasă loc de interpretare!”

Această declarație nulifică un întreg eșafodaj de presiuni externe, care cereau ca independența „justiției” să nu fie lezată, iar în România să domnească legea. Aceste presiuni s-au făcut, în ultimile săptămâni, în conextul bâlbâielilor privind organizarea, desfășurarea și validarea referendumului național pentru demiterea președintelui României, domnul Băsescu Traian. Într-o totală dizarmonie cu aceste presiuni externe, domnul judecător constituțional Zegrean vine și spune că, la noi, domnește bunul plac. Punct.

În aceste condiții, independența justiției se transformă în dictatură, iar noi intrăm în spirala Catch-22, în care orice intervenție a „organului de justiție”, fie el și numai constituțional, nu face dreptate, ci crează, de fiecare dată, câte o nouă problemă.

Am făcut referire la cele două cărți fundamentale nu pentru a-mi etala cultura, ci pentru a folosi un limbaj pe care l-ar înțelege oricine din Vest, chiar și excelențele lor domnul ambasador american la București și domnul comisar șef Barroso, de la Bruxelles.

Cât despre publicul român, acesta va trebui să trăiască drame și experiențe similare cu cele trăite de personajele acestor romane, adică, să se dea cu capul de pereți, pentru că nu au învățat din cărți ce necazuri pot să pățească într-o societate a bunului plac și nu s-au gândit că se poate și altfel, mai bine.

Dacă as fi curtean

Marți, 21 august 2012, Curtea Constituțională a României se va întruni în ședință pentru a continua dezbaterile privind validitatea referendumului național pentru demiterea președintelui României Băsescu Traian, din 29 iulie 2012.

Cu siguranță, dezbaterile vor începe cu studierea și însușirea datelor oferite de Guvernul României, ca urmare a solicitărilor făcute în acest sens de onor Curtea. Apoi, probabil, membrii Curții vor lua o decizie, în spiritul și în litera legii.

Situația de fapt este o broderie sau o încrengătură de așa-zise „chichițe avocățești”, țesută cu grijă de curtenii constiuționali, pentru a le putea perimite să ia orice decizie vor domniile lor, indiferent de ceea ce spune legea, în literea și spiritul ei.

Această lege spune că referendumul național pentru demiterea președintelui României este valabil dacă la el participă majoritatea celor înscriși pe listele electorale permanente, iar președintele este demis dacă majoritatea participanților la referendum au votat DA pentru această demitere.

În aceste condiții, președintele suspendat în vederea demiterii, domnul Băsescu, a ales că „joace” cartea absenteismului. În speranța că majoritatea românilor cu drept de vot nu vor participa la referendum,  și-a îndemnat susținătorii să nu participe la vot și a contat foarte tare pe mulți alți cetățeni români, neinteresați de subiect sau prinși cu alte treburi în ziua votului, că vor sta, la rândul lor, acasă.

În urma desfășurării referendumului, s-a constatat că au participat la vot peste opt milioane de cetățeni români cu drept de vot, dintre care peste 7,4 milioane au votat pentru demiterea domnului Băsescu Traian din funcția de președinte al României. Aceste cifre nu au fost contestate de nimeni nici la Biroul Electoral Central, nici la Autoritatea Electorală Permanentă, nici la Curtea Constituțională. Deci, ele se constituie într-o realitate indiscutabilă, de care Curtea va trebui să țină seama.

La primul termen de la începutul lunii august, când ar fi trebuit să se pronunțe asupra referendumului, Curtea Constituțională a constatat că sunt neclarități privind listele electorale permanente, ce constituie baza de calcul a cvorumului pentru validare. A existat o cifră oficială, de peste 18 milioane de votanți, dar cei de la administrație și interne, care au emis respectiva cifră, au adăugat că nu pot garanta valabilitatea ei în contextul referendumului, deoarece listele electorale permanente nu le aprațin și, în consecință, nu se știe cine este trecut în ele. Alții au spus că pe listele acestea sunt trecuți zeci de mii de morți și milioane de plecați de acasă, aducând dovezi de asemenea situații, dar nu în proporțiile acestea. Autoritatea Electorală Permanentă, responsabilă în fața legii cu întocmirea și actualizarea listelor electorale permanente, nu a spus nimic, nici că listele sunt corecte, nici că nu ar fi corecte.

În loc să se pronunțe ținând seama de aceste neclarități, Curtea a preferat să intre în vacanță, cerând Guvernului să se lămurească ce este cu acele liste, până când vor reveni curtenii la treabă.

Astfel, Curtea a introdus prima „chichiță avocățească”, deoarece a lăsat să se înțeleagă faptul că nu se poate pronunța pe datele pe care le avea atunci la dispoziție. Dar nu a fost clară ce date suplimentare vrea de la Guvern. Guvernul a înțeles ceea ce era în interesul său, care, evident, este opus interesului președintelui suspendat, și anume că va trebui să „perie” listele electorale permanente și să scoată de pe ele pe cei ce nu au ce căuta acolo, fie pentru că au murit, fie pentru că nu mai domiciliază, în prezent, în România.

La care, Curtea, din vacanță, a emis o precizare, numită „erată”, ce a confuzat și mai mult lumea. Aceasta a fost a doua „chichiță avocățească”, care a fost interpretată ca fiind favorabilă domnului Băsescu, deoarece conținea ideile și chiar cuvintele spuse public de domnia sa cu o seară înainte, din ușa garajului unde și-a instalat „sediul de campanie”. În mare, a rezultat că se așteaptă ca Guvernul să producă listele electorale permanente așa cum au fost ele actualizate la 10 iulie 2012, conform prevederilor legale privind actualizarea lor.

În plus, Curtea a menționat că se așteaptă ca aceste liste electorale permanente să nu fie chiar cele folosite efectiv la referendum, probabil pentru că pe acelea le avea deja de la Biroul Electoral Central, ci niște liste care să îndeplinească expres condițiile din definița dată listelor electorale peramentente de un articol dintr-o lege ce nu are nimic de-a face nici cu referendumul, nici cu demiterea președintelui.

Astfel, pe 21 august 2012, Curtea Constituțională a României poate să decidă orice vrea ea, nu ceea ce ar trebui să decidă în funcție de realitatea evidentă și de textul legii.

Va putea să rețină ca cifră din care se calculează cvorumul cifra de peste 18 milioane de votanți, înscriși în listele electorale permanente, ce ar fi trebuit să fie fost actualizate până la data de 10 iulie 2012 și care au fost folosite efectiv la referendumul național din 29 iulie 2012, ca și când ar fi fost actualizate. În acest caz, referenumul va fi invalidat, pentru că nu s-a întrunit cvorumul, adică majoritatea celor înscriși pe acele liste electorale permanente nu s-a prezentat la vot.

Această opțiune este posibilă dar este foarte puțin probabilă. Ea ar ridica o îngrijorare legitimă că s-au făcut presiuni asupra Curții Constituționale, în perioada scursă de la data de 3 august, când Curtea ar fi putut deja decide în acest sens, dar a preferat să nu o facă, și data de 21 august 2012.

A doua opțiune a Curții este să constate realitatea că, la referendumul din 29 iulie, s-au folosit liste electorale permanente neactualizate intenționat. Ca urmare a acestei constatări, Curtea Constituțională poate decide invalidarea referendumului pe bază de defecțiuni majore în organizarea lui.

Sau poate să compare aceste liste cu situația adevărată a electoratului permanent și să decidă în funcție de constatările făcute. Adică, să valideze referendumul dacă s-a întrunit cvorumul calculat din totalul celor ce ar fi avut dreptul să fie înscriși pe liste, sau să îl invaldieze, dacă acest cvorum nu a fost atins.

Pentru aceasta, însă, Curtea Constituțională trebuie să fie în posesia unor date clare și credibile privind compoziția de facto a listelor electorale permanente. Adică, un fel de situație centralizatoare din care să rezulte, cu claritate, că, la data de 10 iulie 2012, pe liste se aflau peste 18 milioane de înscriși și că, din aceștia, atâtea zeci sau sute de mii sunt decedați, atâtea milioane nu mai aveau domiciliul în localitățile și pe străzile pe care s-au întocmit listele și atâtea milioane sunt îndreptățiți să fie trecuți pe aceste liste electorale permanente, cu respectarea strictă a legii.

Aceasta ar fi situația pe care Guvernul o poate pune la dispoziția Curții, conform solicitării acesteia. Ea nu înseamnă că listele folosite efectiv la referendum au fost alterate în vreun fel, cu intenția evidentă de a schimba rezultatul calculării cvorumului. Înseamnă doar că Guvernul recunoaște că listele electorale permanente au fost neactualizate și că ele conțin aceste date precise.

Desigur, dacă Guvernul preferă să prezinte Curții alte liste decât cele folosite la referendum și întocmite până la 10 iulie 2012, este normal ca acesta să fie acuzat că a încercat alterarea acelor liste nu în conformitate cu realitatea, ci pentru a vicia calcularea corectă a cvorumului. Și, tot desigur, Curtea este îndreptățită să respingă o asemenea informație ca fiind contrafăcută.

În concluzie, Guvernul poate oferi un motiv legal și temeinic de validare sau de invalidare a referendumului, în funcție de ce date prezintă Curții Constituționale a României, marți, 21 august 2012.

Bineînțeles, fiind alcătuită din curteni numiți eminamente politic, Curtea Constituțională poate ajunge să nu decidă nimic, deoarece legea este expresă în a stabili că deciziile de acest fel se iau cu majoritate de șase la trei, iar la numărătoare ies doar cinci băsiști între membrii Curții.

Numai că această situație este în afara capacității Guvernului de a ajuta la luarea unei decizii corecte, cinstite și legale.

Cui îi este frică de Departamentul de Stat?

Răspuns: domnului Crin Antonescu, președintele interimar al României. Domnia sa a declarat, într-o emisiune televizată, că, între doi posibili oponenți ai săi la fotoliul prezidențial, domniei sale i-ar fi cel mai mult frică de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii.

De ce? Răspuns: pentru că Departamentul de Stat stabilește cine să fie președinte în România și cine nu, s-ar înțelege, la nivel subliminar, din calamburul răspunsului domnului Antonescu. Dar domnia sa nuanțează apoi acest răspuns, explicând că reprezentanul acestui departament, domnul Philip Gordon, asistent pentru Europa al secretarului de stat Clinton, a avut o anumită agendă de discuție cu domnul președinte interimar, ca, apoi, în conferința de presă, să își exprime îngrijorarea despre alte subiecte, ce nu au fost discutate între cei doi. Deci, este normal să te temi de cineva al cărui reprezentant umblă cu asemenea tertipuri.

Mie nu îmi este frică de Departamentul de Stat. Și asta nu pentru că nu mi-am propus să devin președinte al României, ci pentru că nu este nimic de temut aici, nici pentru un demnitar de rand înalt, nici pentru simplul cetățean român și european, ce sunt eu.

Frica este un sentiment de scurtă durată sau o stare negativă de spirit, generate de ceea ce ni s-ar putea întâmpla, într-o anumită eventualitate, ori de imposibilitata de a ști ceea ce ni s-ar putea întâmpla în viitorul imediat. Deci, substanța fricii este nesiguranța sau incertitudinea unei posibile întâmplări viitoare. Niciodată nu ne este frică de ceea ce ni s-a întâmplat deja, oricât de defavorabilă sau de neplăcută ar fi fost acea întâmplare.

Pe subiectul fricii de Departamentul de Stat, lucrurile sunt atât de clare și evidente, pentru oricine este cât de cât avizat, încât frica aceasta nici nu mai are obiect.

În ajunul întâlnirii și a conferinței de presă menționate mai sus, am emis o opinie privind această vizită, sub titlul Vin americanii. Declarațiile de presă ale musafirului, făcute la finalul vizitei, au confirmat pe deplin observațiile mele.

Într-adevăr, domnul Gordon a venit să facă munca domnului ambasador american la București, cel depășit de situație și cu credibilitatea la pământ. Asistenul secretarului de stat a fost nevoit să spună de mai multe ori că domnul ambasador are totuși credibilitate, fiindcă exprimă gândurile Capitalei SUA, iar ei doi sunt prieteni. A mai confirmat că, pe timpul vizitei, nu a făcut decât să reitereze, probabil cu mai mult succes, subiectele românești abordate mai înainte de excelența sa ambasadorul, atât în public cât și în privat.

A mai confirmat domnul Gordon că nu sunt deloc îngrijorări la Washington D.C. cu privire la parteneriatul strategic al SUA cu România, adică pe coordonatele de securitate și apartenență la NATO.

Acest fapt lasă să se înțeleagă că, oricare ar fi fost îngrijorările dezvoltate acolo, acelea sunt legate de interesele private ale americanilor în România, interese prost servite de ambasador și garantate doar de domnul Băsescu Traian, în mod exclusiv. Adică, numai domnia sa poate fi garantul și agentul de promovare al acestor interese private americane la noi. Evident că eventualitatea îndepărtării sale a provocat o legitimă îngrijorare pe la ei.

A mai vorbit domnul american de fragilitatea instituțiilor românești, ca un fel de autocritică la lipsa de interes a administrației din care face parte pentru întărirea acestora. Prea mult au investit americanii în oameni, cum sunt domnii Băsescu și Morar, ori doamna Kővesi, și prea puțin în instituții, deși, până la urmă, atât ambasadorul cât și asistentul secretarului de stat au trebuit să recunoască faptul că „guvernele vin și pleacă”, înțelegând prin aceasta că oamenii, chiar și cei favorizați ori susținuți de domniile lor, se mai schimbă la cârma Țării și a instituțiilor ei.

În fine, domnul asistent pentru Europa al secretarului de stat american a venit în România pentru a convinge autoritățile să continue și să încheie procesul electoral al referendumului în spiritul domniei legii.

Din acest capitol a răsărit spaima domnului președinte interimar Antonescu. Cum adică să spună domnul Gordon că s-ar putea să fie „fraude masive” la votul pentru demiterea domnului Băsescu?!?

Nu știu cum arată traducerea de care a beneficiat domnul Antonescu, dar declarația americanului sună așa: ”There have been, as everybody knows, credible allegations about widespread illegal voting in the referendum. There have been efforts to change voter lists that would affect the quorum threshold and apparently attempts to coerce the Consitutional Court regarding the validation of the referendum.” Adică, „așa cum știe toată lumea, au existat acuzații credibile că s-au făcut ilegalități peste tot, la votul pentru referendum. S-au făcut eforturi pentru a se schimba listele de votanți, ceea ce ar afecta limita cvorumului, precum și, se pare, încercări de a constrânge Curtea Constituțională cu privire la validarea referendumului”.

Deci, domnul Gordon nu vorbește de ilegalități pe timpul votării propiuzise, ci de ilegalități la votare în general, explicând că se referă expres la stabilirea cvorumului prin alterarea listelor pe care se bazează acesta. De ilegalități pe timpul votării, numite și fraude electorale, vorbește mai mult și mai tare domnul Băsescu Traian, care vrea prin aceasta să spargă unitatea de gândire și voință a celor șapte milioane și jumătate de români care i-au cerut să plece de la Cotroceni.

Sunt convins că domnul Antonescu a discutat aspectul listelor electorale permanente cu domnul Gordon. Este foarte probabil ca americanul să nu le fi spus „ilegalități” tentativelor de a modifica aceste liste după ce ele au fost folosite la vot și înainte de a se pronunța Curtea Constituțională cu privire la pragul cvorumului, pentru că nu ar fi fost „politically correct” să folosească un asemenea termen în dialogul cu un interlocutor de acest nivel. Cu jurnaliștii a putut, însă, folosi un limbaj mai direct și mai relaxat.

Nu ar fi trebuit să fie o surpriză poziția americană, mai ales că aceasta este de bun simț. Așa cum a detaliat într-un răspuns la o întrebare din aceiași conferință de presă, domnul Gordon are dreptate să spună că nu este nici normal și nici corect să stabilești tu, guvern, o cifră după care să se calculeze cvorumul legiferat tot de tine și, apoi, când vezi că rezultatul votului nu îți este favorabil, să schimbi acea cifră, prin schimbarea listelor, pentru a-ți obține rezultatul dorit.

Dacă ar trebui să ne fie frică de cineva, atunci ar trebui să ne temem de Curtea Constituțională a României. Americanii au lăsat să se înțeleagă ce fel de decizie ar trebui să ia această curte, și anume, doar una în conformitate cu legile în vigoare. A mai avertizat domnul Gordon că o decizie contrară acestor legi va fi privită ca pe o consecință a exercitării de constrângeri asupra membrilor Curții și nu va fi acceptată nici de America, nici de Europa.

De aceea, pentru a elimina atât sentimentul de frică, cât și consecințele strategice defavorabile României, este imperios necesar ca lucrările Curții Constituționale să se bucure de cea mai mare transparență. Transmiterea în direct a dezbaterilor la televizor este obligatorie. Astfel, nu vor mai putea suna telefoanele diferiților judecători și judecătoare, cu instrucțiuni cum să voteze, nici nu se vor mai putea face „presiuni” asupra votului.

Noi rămânem tot ca înainte

Momentul a fost unul de-a dreptul istoric. În data de 29 iulie 2012, prin votul DA la referendumul de demitere a președintelui suspendat Băsescu Traian, s-a constituit cea mai mare unitate socială din istoria României.

În pofida unei campanii inepte și egocentriste a principalilor opozanți politici ai Băsescului, a unei propagande deșănțate a taberei domnului Băsescu Suspendatu, care a avut drept corolar îndemnul de a nu participa la referendum și a unei organizări cu defecte a votului, aproape șapte milioane și jumătate de români au declarat că sunt uniți în ideea de demitere a celui mai păgubos „șef de stat” de când există România.

Dar nu numai numărul contează ca premieră istorică. Gestul în sine este nemaiauzit la noi.

Ființa umană este caracterizată de dorința de a-și cunoaște viitorul și de a se asigura, cât poate mai bine, că acesta îi este favorabil. În ceea ce privește cunoașterea, se apelează la tot felul de previziuni, de la cele oculte la cele calculate științific. În ceea ce privește asigurarea unui viitor favorabil, omenirea a dezvoltat trei categorii mari de modele universale, ținând cont de faptul că omul este o ființă socială.

Una este cea a autodeterminării, în care colectivitatea își însușește o viziune a viitorului și se organizează și depune eforturi pentru materializarea acelei viziuni. În partea de organizare, este foarte important să existe reguli și norme, acceptate și aplicate de toți membrii societății, pentru că acestea permit viețuirea fără mari convulsii, energia salvată astfel fiind canalizată spre alimentarea efortului colectiv de construire a viitorului dorit.  Cei care deviază de la viziune, precum și cei ce încalcă normele sunt imediat disciplinați sau sancționați, după caz, prin fenomenul cunoscut sub numele generic de domnia legii.

O altă categorie poate primi numele de conservatorism. Societățile ancestrale, dar nu numai, au dezvoltat tradiții și cutume și au creat o realitate pe care își propun să o perpetueze în viitor. Astfel, acesta devine previzibil prin repetarea, generație după generație, a acelorași condiții de existență colectivă. Este evident că, într-o societate conservatoare sau tradițională, regula și norma sunt păzite și respectate cu strictețe, pentru că fac parte din însăși substanța sau fibra ei. Orice abatere de la tradiție este sancționată imediat.

Și mai este categoria modelelor de putere. Societăți care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt capabile nici să își dezvolte o viziune de viitor și să își canalizeze energiile pentru atingerea ei, nici să își conserve tradițiile și normele de viețuire armonioasă în colectiv, se abandonează unor centre de putere, fie ele interne sau externe acelor societăți, ce le asigură viitorul.

Desigur, centre de putere există și în cazul societăților ce adoptă modele de autodeterminare sau conservatoare pentru asigurarea viitorului lor. Cum există și competiție sau chiar lupta pentru putere între aceste centre. Diferența o fac însă regulile și normele. În primele două mari categorii numite mai sus, domnește legea în rândul tuturor membrilor societății, fie ei puternici sau slabi, conducători sau conduși, majoritari sau minoritari. În categoria a treia, însă, domnia legii este înlocuită cu bunul plac al puternicilor interni și externi.

Societățile din această categorie nu sunt capabile să dezvolte și să impună seturi de legi, reguli și norme funcționale și aplicabile tuturora. Iar, când spun că nu sunt capabile, includ atât incapacitatea intrinsecă cât și faptul că sunt împiedicate deliberat să se organizeze în acest fel. Asta, deoarece domnia legii este obligatorie în condiții de autodeterminare sau de conservare a tradițiilor, dar nu este de dorit în condiții de putere exclusivă, pentru că ar diminua acea putere.

Am făcut acest periplu teoretic pentru a arăta importanța votului celor șapte milioane și jumătate de români.

Ei trăiesc, fără tăgadă, într-o societate din categoria a treia, așa cum a fost descrisă mai sus. În România, încălcarea legii este sport național, iar campioni sunt tocmai cei ce fac aceste legi de care nu se ține nimeni.

În România, lumea se uită după cel puternic și se aciuiază imediat în jurul aceluia, în speranța că îi va asigura un viitor cât de cât suportabil. Nu contează dacă puterea aceasta este legitimă sau nu, morală sau nu, perenă sau efemeră. Această multipolarizare a dus la divizarea sau fracturarea societății românești, pe principiul „dacă nu ești cu mine ești împotriva mea”.

Românii, dintre care mai trăiesc și astăzi destui, au fost în stare să experimenteze patru dictaturi, una după alta, într-o jumătate de secol, de la dictatura regală la cea a „proletariatului”. Fiecare dintre aceste dictaturi au fost adoptate cu entuziasm de populație. Cei oropsiți de dictatori au suprtat cu stoicism prigoana și chiar au murit în tăcere.

De mai bine de douăzeci de ani, într-o așa zisă democrație, românii s-au uitat doar la cine este mai puternic și au „aderat” la acesta, indiferent de „programul politic” sau de promisiuni.

Cei puternici s-au schimbat între ei prin pârghii de forță, utilizate în lupta pentru putere. Voința populară propriuzisă nu a fost deloc inclusă între aceste pârghii, fiind preferate dezinformarea, manipularea mediatică, înșelăciunea, munca subversivă, pâra și șantajul, precum și „sprijinul extern”. Niciun „conducător” nu a fost dat jos de supuși, ci de alt „conducător”, mai puternic.

Este, deci, pentru prima dată când, în mod vizibil și numărabil, în România, o masă imensă de oameni s-au împotrivit celui mai puternic om al zilei, devenind astfel ei înșiși o putere.

Nu este deci de mirare că acum toată lumea din Țară și din străinătate se concentrează pe demantelarea acestei noi puteri, inacceptabile pentru ordinea „constituțională”, ce se caracterizează prin domnia bunului plac.

Și se pare că cei ce vor avea succes sunt cei ce doresc ca românii să rămână supuși și divizați, fără glas și fără viitor. Sau cu un viitor stabilit de alții, de cei puternici din Țară și străinătate, după cheful lor.

Iar noi, ceilalți, vom rămâne tot așa... ca înainte.

Abuzul de Procuratură

Joi, 16 august 2012, Biroul de informare publică şi relaţii cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice explicații referitoare la „situaţia cauzelor constituite la nivel naţional pe rolul unităţilor de parchet, privind desfăşurarea Referendumului din data de 29.07.2012”.

Acesta este un document incredibil, în sinea lui. Fără să știm nimic despre „Referendumul din data de 29.07.2012” și fără să știm că doamna Laura Codruța Kővesi este procuror general iar domnul Daniel Morar este procuror șef la Direcția Națională Anticorupție și tot nu ne-ar veni să credem că un asemenea text poate emana de la o „instituție” a statului român, adică a unui stat european de facto și de jure.

În mare, Comunicatul Biroului de informare publică și relații cu presa spune patru lucruri esențiale: în România, (1) Procuratura face ce vrea; (2) Procuratura nu greșește niciodată; (3) Procuratura este instanță de judecată; și (4) Procuratura este o putere intangibilă în stat.

Comunicatul acesta începe prin a ne anunța că se va referi la „situația cauzelor”, dar nu o face. Trebuie să amintim noi, aici, că „opinia publică” era interesată nu de situația cauzelor în lucru, ci de situațiile create de procurori ai direcției șefite de domnul Morar, care umblă din poartă în poartă în mai multe sate românești, pentru ca să îi vadă lumea și televiziunile cum iau ei la anchetat oamenii simpli, în vârstă și fără apărare, pentru simplul fapt că au dreptul la vot.

Despre această situație inacceptabilă, comunicatul Ministerului Public ne spune, textual, că ceea ce am văzut noi și ne-a revoltat sunt investigații ale unor „posibile fraude electorale”.

Noi, oamenii normali și civilizați, cu carte de identitate scrisă în trei limbi, dintre care două de circulație mondială, știam că procuratura investighează fraude sau crime certe, care s-au produs evident și indubitabil, iar investigația este menită dă ducă la identificarea posibililor făptași. Când colo, comunicatul ne dezvăluie că procurorii au identificat deja făptașii și martorii, urmând ca, prin „investigații”, să afle și ce „fraude” au comis aceștia sau la ce fraude au fost martori.

Aceasta este, evident, un autodenunț al abuzului săvârștit de Procuratură. Iar faptul că este făcut, cu nonșalanță, printr-un document autentic, emis de doamna Kővesi, cel mai înalt demnitar al Ministerului Public, ne arată că domniei sale și subordonaților executanți nu le pasă de ceea ce credem și zicem noi, publicul, și nici nu le este frică de vreo consecință a abuzurilor săvârșite și mărturisite de ei.

După care, în comunicat, urmează explicația cea mai aiuritoare a ceea ce am văzut noi la televizor și a ceea ce au trăit bieții țărani pe pielea lor: „Pentru stabilirea situației de fapt e necesară audierea persoanelor despre care există indicii că au fost trecute fictiv în listele electorale permanente sau suplimentare, calitatea acestora fiind de martor”.

Adică, chiar dacă dumneavoastră nu ați avut nicio treabă cu întocmirea listelor electorale, fie ele permanente sau suplimentare, pentru că nu sunteți angajat nici al primăriei nici al biroului de evidența populației și nici nu ați fost lăsat să înscrieți ceva pe acele liste, în ochii procuraturii sunteți „martor” la „posibila fraudă electorală” despre care chiar să fi vrut nu aveți cum să știți nimic.

Față de enormitatea acestui argument, comunicatul procuraturii ne explică cât de multă dreptate au avut procurorii să vă ancheteze, chiar și numai în calitate de martor, prin faptul că „au avut indicii”!

De-adevăratelea, procurorii au acționat la o comandă politică, cum rezultă din alte înscrisuri. Am văzut la televizor cum alți „martori” nu s-au trezit cu procurorii la poartă sau la ușă, ci au fost citați, conform procedurii, printr-un document scris. Iar în acea citație este consemnat, negru pe alb, că „indiciul” este un „denunț PDL”.

 „Audierea martorilor s-a efectuat în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Potrivit art. 85 din Codul procedură penală, înainte de a fi ascultat martorul depune jurământ ținând mână pe cruce sau pe biblie.” Așa argumentează comunicatul procuraturii situația incredibilă că oamenii erau opriți pe stradă sau chemați la poartă și puși să jure pe Biblie că nu au făcut nimic rău.

Dar, scriind acest lucru, Procuratura ne mărturisește că se substitie instanței de judecată, în sensul că ea însăși, prin procurorii de pe teren, stabilește cine este vinovat sau nu, pe baza mărturiilor sub jurământ biblic.

Articolul 85 invocat spune clar că jurământul de martor se rostește „în fața instanței” și nu în fața procurorului și agentului de poliție, cum a fost cazul pe timpul situației discutate aici. Și este și normal să fie așa. Imaginați-vă că sunt și martori ai opozanților procuraturii. Ei ar trebui să depună jurământ pe Biblie în fața apărătorului acuzatului sau a acuzatului însuși, atunci când sunt întrebați ce știu despre caz, înainte de apariția lor în fața instanței. Ceea ce este, evident, absurd.

Numai că întâmplarea asta cu bibliile, precum și argumentul „legal” prezentat în comunicatul doamnei Kővesi, ne dezvăluie o stare deosebit de gravă. În mentalul lor individual și colectiv, procurorii chiar cred că ei judecă faptele și oamenii, nu că prezintă acele fapte și oameni instanțelor, pentru dreaptă judecată.

Așa ceva nu este de acceptat. Pentru că instanței i se înfățișază ambele părți, acuzatul având dreptul la apărare și fiind considerat nevinovat până când instanța nu stabilește altfel. Procurorului nu i se înfățișează nimeni. El doar culege probe și construiește un caz pe care îl prezintă judecătorului pentru hotărâre.

În fine, „Ministerul Public cere reprezentanților celorlalte puteri să se abțină de la declarații care ar putea fi interpretate ca presiuni la adresa procurorilor”, se conclude în comunicat.

Adică, ia nu vă mai băgați voi, președinte interimar, ministru de justiție, parlamentari aflați în vacanță, în treburile „puterii” noastre!

Numai că Ministerul Public nu este o putere decât în mintea doamnei Kővesi și a patronului domniei sale, domnul Băsescu Traian, ca să poată vorbi de „celelalte puteri”. Probabil, s-au gândit la formula constituțională a celor trei puteri ale statului, cea legislativă, cea executivă și cea judecătorească și, într-un fel de confuzie autoindusă, au crezut că Ministerul Public este una dintre acestea, cel mai probabil, cea judecătorească.

Numai că nu este așa. Procurorii sunt doar niște avocați angajați de public să îi servească cauza, așa cum zice și numele ministerului de unde își primesc ei lefurile de bugetari. Este drept că, intenționat, se menține o confuzie generalizată că ei, procurorii, ar fi magistrați, la fel ca judecătorii, deoarece fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii. O simplă citire a Constituției îi poate însă lămuri că locul lor nu este între puterile statului.

De aceea am vorbit de abuzul de procuratură și nu de abuzul de putere al procuraturii. Iar, când acest abuz capătă forme de forță, el devine complet ilegitim și i se poate răspunde tot cu forța. Doar că una mai mare.

Comnuicatul Parchetului poate fi citit aici.

Luptăm până la unu

Prin anii 1980, îndeplineam funcția de ofițer cu informarea, la Comandamentul Aviației Miliare. Aceasta presupunea să știu cam tot ce se întâmpla în Aviație și să îi informez pe generalii din conducere, precum și pe cei din Ministerul Apărării Naționale, adică, din eșalonul superior. La un moment dat, a sunat telefonul și cineva din minister m-a întrebat câți dintre miliarii în termen, de ciclul doi, au primit titlul de militari de frunte.

L-am rugat pe respectivul tovarăș să rămână la telefon, până găsesc datele cerute. În timp ce omul aștepta cuminte, m-am uitat câți militari de ciclul doi aveam în Aviația Militară, apoi am înmulțit cifra respectivă cu 0,91 și i-am comunicat solicitantului cifra rezultată. Acesta mi-a mulțumit și a închis.

După vreo trei ore, mă sună omologul meu, ofițerul cu informarea de la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Omul era disperat.

De unde ai știut câți militari de frunte aveți, pe cicluri de intrucție? m-a întrebat el revoltat și perplex. Eu nu am asemenea date și îmi ia o zi întreagă să le adun din teritoriu, de la divizii și regimente, ca să nu mai vorbesc de la micile unități! se plânge el. Iar cei din minister mi te-au dat de exemplu că tu le-ai spus pe loc cum stă cazul și m-au certat că eu nu sunt bun de nimic.

La care, eu am închis telefonul și m-am dus până la el la birou, pentru că lucram în aceiași curte și, acolo, i-am arătat secretul meu.

Câți militari de ciclul doi aveți? Asta era o întrebare la care știa răspunsul. Acum, înmuțește acest număr cu 0,9, l-am îndemnat eu. Ei bine, acesta este numărul pe care îl așteaptă ăia la minister!

Amicul a rămas cu gura căscată. Cum adică?! Nu i-ai numărat?!

Desigur, nu! Evidența lor se ține doar la nivel de companie, într-un registru. Nici batalionul, nici regimentul, nici divizia nu are un registru în care să centralizeze asemenea date. Și mai știm că marea majoritate a celor din ciclul doi sunt deja militari de frunte, că nu costă bani și insigna este frumoasă, așa că se acordă cu mare larghețe. Astfel, am ajuns la 90 la sută. În tot cazul, dacă cineva contestă această cifră „centralizată” la nivel de comandament, nu are decât să meargă să îi numere, companie cu companie! am concluzionat eu.

Întâmplarea asta mi-a revenit în memorie pe când asistam la penibilitatea cu calcularea cvorumului pentru validarea referendumului național privind demiterea președintelui României, domnul Băsescu Traian, din 29 iulie 2012.

Practic, domnul Victor Ponta, în calitate de prim ministru al României, trebuia să organizeze acest referendum într-o formulă foarte simplă, care începea cu numărarea celor ce ar fi trebuit trecuți pe listele electorale permanete.

În loc să facă actualizarea acelor liste, domnul Rus Ioan, pe atunci ministrul de interne, a pronunțat o cifră total nerealistă și evident neadevărată, dar conformă cu o înșelăciune mai veche, de umflare în scripte a electoratului permanent, prin care s-au înființat mai multe posturi de consilieri județeni și chiar locali, precum și mult mai multe locuri de parlamentari și europarlamentari decât ar fi fost corect să fie, raportat la populația băștinașă.

Această cifră ar fi fost irelevantă, la fel ca cea a militarilor de frunte din anecdota mea, dacă, la un moment dat, pe timpul pregătirii referendumului, puterea politică majoritară în Parlament și reprezentată de domnul Crin Antonescu, președintele interimar al României și de domnul prim-ministru Victor Ponta nu ar fi introdus condiția de cvorum pentru validarea rezultatelor referendumului despre care vorbim aici. Oricât de absurdă și de nedemocratică este această condiție, ea a devenit normă legală, iar unde-i lege nu-i tocmeală, nu-i așa?

În loc să sacrifice toate acele avantaje necuvenite, însumând zeci de milioane de euro, obținute de diferiți domni și doamne ce s-au văzut în fotolii de reprezentanți sau în scaune de ajutoare ale acestor reprezentanți locali, naționali și europeni, și să actualizeze listele electorale permanente, în sensul ca acestea să reflecte realitatea, domnii de la puterea politică din România au preferat să mintă în continuare că suntem mai mulți decât suntem.

Deci, politicienii noștri au preferat să rămână cu ce furaseră până atunci cu toții, putere și opoziție la un loc, și să mimeze doar că vor să facă o curățenie demult așteptată în Palatul Cotroceni, unde se instalase domnul Băsescu Traian ca președinte de Țară și de unde ne făcea de râs, în loc să ne reprezinte, de unde încurca treburile Țării, în loc să realizeze un echilibru între puterile acesteia, de unde a jignit, a conspirat, a șantajat și a amenințat într-una și unde a continuat să comită infracțiuni nesancționate de procurorii pe care tot domnia sa i-a pus în funcții.

Probabil, cu un colț al minții, au sperat că românii se vor mobiliza într-un număr atât de mare încât chiar vor realiza cvorumul absurd și nedemocratic stabilit de domnii Antonescu și Ponta. Dar nu a fost așa. Deabia opt milioane și ceva de alegători s-au prezentat la referendum, pe când, conform cifrelor umflate, ar fi trebuit să se prezinte peste nouă milioane jumătate de votanți reali, în carne și oase.

Merită menționat și faptul că, pe timpul campaniei electorale pentru referendum, acești doi domni au ținut morțiș să transmită poporului că cine votează DA, adică pentru demiterea președintelui Băsescu, votează pentru Uniunea Social Democratică - USL, formațiunea politică pe care cei doi o conduc, alături de un al treilea domn Constantin.  Prin acest mesaj, au îndepărtat de la vot exact diferența dintre cei ce au votat și cei necesari pentru validarea referendumului prin cvorum, pentru că există milioane de români care n-ar vota niciodată cu USL, dar ar fi dorit ca domnul Băsescu să plece din funcția pe care nu o merită. Lucru clar indicat de toate sondajele de opinie anterioare suspendării băsescului.

Pentru a avea succes prin invalidarea referendumului, domnul Băsescu nu a avut altceva de făcut decât să țină departe de urne un milion de votanți, fiind ajutat în această sarcină și de propaganda stângace a USL. Pe de cealaltă parte, prin auto-impunerea cvorumului, USL și-a stabilit obiectivul imposibil de a aduce nouă milioane și jumătate de cetățeni români la referendum.

În aceste condiții, referendumul pentru demiterea domnului Băsescu din funcția de președinte al României ar fi trebuit invalidat, a doua zi, pentru că nu s-au prezentat suficient de mulți români la vot.

De ce nu s-a făcut asta? Pentru simplul fapt că 7,4 milioane de cetățeni s-au pronunțat pentru demitere. Iar acești șapte milioane jumătate au devenit o forță nedorită și neașteptată în lupta politică pentru acapararea puterii în stat.

Tabăra băsistă s-a înfricoșat, pe bună dreptate, de atâtea milioane de votanți împotriva leaderului Băsescu Traian. Un asemenea număr arată că domnul Băsescu și compania sunt mult mai urâți de popor decât credeau băsiștii, ceea ce înseamnă că, pierzând imunitățile și protecțiile de toate felurile, construite cu migală în cei opt ani de guvernare defectuoasă, ei vor fi pierduți, cu toții. Nu numai că nu vor mai avea privilegiile și sinecurile prin care sug acum din țâța banului public, dar se văd deja judecați și condamnați pentru faptele lor penale.

De aceea, Curtea Constituțională a României a fost constrânsă la o amânare a pronunțării, pentru a da timp taberei domnului Băsescu să se organizeze și să contracareze puterea acestei imense mulțimi de votanți. Se pare că timpul stabilit inițial a fost calculat prea generos, astfel încât, la cererea aceleiași tabere, el a fost micșorat de două ori, cu câte zece zile de fiecare dată.

O temă serioasă de campanie post-referendum a devenit discreditarea acestor 7,4 milioane. Băsiștii le-au spus americanilor că sunt, de fapt, doar vreo cinci milioane, restul fiind un furt electoral, cu „softul de la Serviciul de Telecomunicații Speciale.” Și din acele cinci milioane, mulți au votat multiplu, cum au descoperit ei într-o comună, unde au votat 106 la sută! Adică, dacă scădem și votul multiplu, mai rămân vreo patru milioane. Din aceste patru, vreo două au fost obligate sau chiar constrânse să meargă la vot, cum a văzut toată lumea că le mâna din frunte domnul Mazăre de la Constanța pe niște fete frumoase și nehotărâte să voteze sau nu.

Nu mai rămân decât niște elemente nocive, care au participat activ la lovitura de stat de îndepărtare prin forță a domnului Băsescu din tronul prezidențial. Aceștia toți vor fi identificați de serviciile secrete, vor fi interogați și cercetați de procurorii veșnicului domn Morar, cel prelungit la nesfârșit de doamna procuror general Kővesi, la ordinul expres și public al excelenței sale, domnul ambasador al Statelor Unite la București și vor fi condamnați de Justiția Română, cea apărată aprig de doamna Macovei Monica, „cel mai influent român în Europa” și mentorul ambasadorului îndrăgostit de domnul Morar.

De partea cealaltă a baricadei, domnii de la USL au încercat imediat să confiște această forță în folosul lor. Domnii Antonescu și Ponta s-au declarat „apărătorii” votului dat de aceste milioane. Ba, mai mult, au „hotărât” că ele sunt majoritare în raport cu cetățenii români cu drept de vot înscriși pe listele electorale permanente.

Numai că nu sunt. Pe listele electorale permanente sunt mult mai multe persoane decât realitatea. Numai că acum nu mai contează câte dintre acestea nu mai sunt în viață sau nu mai locuiesc permanent în localitatea unde s-a întocmit lista. Ceea ce contează este că acestea sunt listele. Ele au fost folosite la referendum ca și când ar fi fost actualizate, ceea ce face cvorumul să nu fie atins.

De când s-a amânat invalidarea referendumului pentru frăgezirea milioanelor de votanți anti-băsiști, domnii de la guvern, sprijiniți de președintele interimar, cu o stângăcie și un penibilism teribil, tot încearcă să umble la aceste liste, doar-doar le vor putea schimba, pentru a arăta altfel.

Din păcate, toate cele trei variante de decizie a Curții Constituționale a României le sunt defavorabile.

Curtea poate invalida referendumul pentru că nu s-a atins cvorumul legal. Calcularea acestui cvorum nu se poate face, conform legii, decât pe baza listelor electorale permanente, așa cum au fost ele folosite la referendum.

Dacă se constată că listele folosite la referendum nu conțin date reale și adevărate, că ele sunt pline de persoane ce nu ar fi trebuit să fie înscrise acolo, atunci Curtea poate să spună că referendumul nu a fost corect organizat și să decidă anularea sa.

În fine, Curtea poate să constate că nu satisface condiția de majoritate șase la trei pentru luarea unei decizii de invalidare sau validare a referendumului și să comunice această constatare Parlamentului.

Singurul lucru pe care Curtea nu poate să îl facă este să valideze referendumul, deoarece legea este clară, iar cei care l-au organizat nu au ținut seama de prevederile ei, mai ales în ceea ce privește actualizarea listelor electorale permanente în termenul prevăzut de acea lege.

Astfel, domnii Antonescu și Ponta dau toate semnele că vor pierde în demersurile lor, stângace, de demitere a președintelui suspendat, pe când domnul Băsescu și acoliții sunt ca și câștigători.

Un comandant priceput își dă seama devreme când o bătălie este pierdută. El se oprește la timp, se retrage, se regrupează și se pregătește pentru următoarea confruntare. Un comandant nepriceput continuă lupta până la ultimul oștean, în speranța deșartă că, doar-doar, se va întâmpla o minune și greșelile făcute de el până atunci vor fi îndreptate.

Asta, în ceea ce privește confruntarea pentru putere între useliști și băsiști.

Dar mai este o altă luptă în plină desfășurare. Cea între cei șapte milioane și jumătate de votanți reali și hotărâți să îndrepte lucrurile stricate din România și toți cei care îi vor distruși, dispersați, intimidați, minimizați și vlăguiți, pentru ca nu cumva să mai reprezinte o forță de temut în Țară.

În această luptă victoria nu este încă decisă nici de o parte și nici de cealaltă parte.

Frumusețea situației este că e suficient ca cei șapte milioane de români să facă un singur gest de forță pentru ca toate stratagemele, conspirațiile, acțiunile de intimidare, propaganda deșănțată, amenințările cu războiul civil și altele asemenea să devină insignifiante. Cum ar fi, de exemplu, să se exprime în piață, să îi vadă lumea că sunt și câți sunt ei, cetățenii români adevărați.