Baba și mitraliera

Cred că ați întâlnit și dumneavoastră persoane care au încercat să vă convingă cum că știu domniile lor mai bine decât dumneavoastră subiectul în discuție, pentru că ei sunt ceea ce sunt. Ceva de tipul „ascultați-mă pe mine, că eu sunt medic”, sau inginer, sau pompier, pe când dumneavoastră nu sunteți. Și cred că, uneori, ați gândit despre asemenea persoane că, de fapt, habar nu au despre ce este vorba, dar se dau mari. Cum, la fel de bine, de multe ori, i-ați crezut pe cuvânt că știu domniile lor ce știu, dacă chiar sunt ceea ce sunt.

Mie mi s-a întâmplat să dau peste un domn care a spus, textual, că domnia sa știe mai bine cum este cu lovitura de stat, pentru că este militar de carieră. Adică, domnul respectiv pretindea că, datorită pregătirii și experienței sale ca militar de carieră, a ajuns la concluzia că domnii Crin Antonescu și Victor Ponta, împreună cu cei două sute și ceva de parlamentari, chiar au dat o lovitură de stat, așa cum i-a acuzat public domnul Băsescu Traian.

Cunoscându-l pe domnul respectiv, aș fi zis că se dă mare și l-aș fi lăsat în plata Domnului cu amicițiile sau umorile sale, sincere și mărturisite. Dar domnia sa spunea, implicit, că, în România, militarii de carieră știu ce este aceea o lovitură de stat.

Cum știința în Armată se transmite exclusiv pe calea educației și instrucției, am fi putut înțelege că acești militari de carieră au avut parte de ore de clasă și exerciții de teren cu tema lovitura de stat, în varianta ofensivă, când o dau ei și în varianta defensivă, când combat o asemenea situație.

Ceea ce nu este adevărat. Nu știu în amănunt care este programul de pregătire a ofițerilor activi în zilele noastre dar, cu siguranță, domnul respectiv nu urmase un asemenea program ca militar de carieră, pentru că îi cunosc parcursul profesional, fiind contemporan cu al meu. Adică, dacă domnia sa chiar se pricepe la lovitura de stat, atunci și-a dobândit cunoștințele și deprinderile legate de aceasta din cu totul altă parte decât din cariera sa militară, cum ar fi, de exemplu, prin activitate de autodidact. Însă, dacă nu a dobândit deloc asemenea cunoștințe și deprinderi, înseamnă că doar se dă mare, dacă este sincer, sau este un biet propagandist băsist, dacă nu este sincer.

Eu cred că este deosebit de periculos pentru Țară ca Armata să fie adusă atât de des în discuție, numai pentru faptul că trei din patru români au încredere în ea. Și, cum acest lucru nu convine reprezentanților tuturor celorlalte instituții ale statului, în care doar unul din patru cetățeni are încredere, se pun pe discreditarea Armatei, fără să le pese de consecințe, cum ar fi slăbirea capacității de apărare a Țării sau de apărare comună în cadrul NATO.

Aspecte ca ofițerii de hârtie, avansați fără nici un merit și, mai important, fără nici o oră de pregătire profesională, sau, în cazul de față, pretenția că Armata se ocupă de lovituri de stat, indiferent dacă pentru a le da ori pentru a le combate, nu fac altceva decât să lovească, intenționat sau prostește, în această credibilitate populară.

În loc de post scriptum:

Nu vă dau numele domnului respectiv pe singurul considerent că domnia sa este propietarului unui blog de succes numeric și ar putea interpreta această discuție ca o încercare pentibilă a mea de a-mi atrage o parte din audiența de care se bucură dânsul.

Cum nici nu am deschis acest subiect fiind supărat pe faptul că domnul respectiv m-a dat afară dintr-un grup de pe FaceBook pentru că i-am replicat pretenției sale de a se pricepe la lovitura de stat doar pentru că este militar de carieră cu ceea ce am scris și aici. În grupul respectiv ajunsesem adus de cineva și oricum îmi pierdusem interesul, pentru că singurul subiect era doar despre acest domn și trăirile sale sufletești. Ceea ce nu este neapărat interesant și, cu siguranță, nu este deloc productiv.

Cerere adresată Curții Constituționale

Domnului Zăgrean Augustin, președintele Curții Constituționale a României,

Doamnelor Cojocaru Aspazia și Motoc Iulia Antoanella,

Domnilor Gaspar Acsinte, Lăzăroiu Petre, Minea Mircea Ștefan, Predescu Ion, Puskas Valentin Zoltan și Toader Tudorel, membri ai Curții Constituționale a României,

În zilele următoare, conform legii, urmează să vă pronunțați pentru validarea rezultatelor referendumului din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea președintelui României, domnul Băsescu Traian.

În calitate de cetățean român și european, cu drepturi depline, inclusiv cel de a alege,

vă cer

ca, indiferent de decizia pe care o veți lua în această cauză,

să cuprindeți în motivarea dumneavoastră și

explicarea modului în care ați gândit și decis ca votul unui cetățean român ca mine să conteze numai dacă un alt cetățean român cu aceleași drepturi depline decide să își exercite liber dreptul de a alege

sau, după caz,

același vot să nu fie luat în considerație, dacă un alt cetățean român cu drept de vot alege liber sau constrâns să nu își exercite același drept la vot.

Îmi întemeiez această cerere pe toate și fiecare dintre drepturile mele înscrise în Constituția României și în documentele juridice internaționale relevante.

Semnează

Hari Bucur-Marcu,

București, România

România statistică

Nu știu dacă v-ați aflat vreodată în situația să ziceți: ajunge! Adică, să vi se pară mult prea mult să mai vedeți cum cineva se face din penibil și mai penibil, până nu mai puteți să vă uitați la acel cineva.

Cam acesta este sentimentul ce ne încearcă zilele acestea, când ne uităm la domnii de la Uniunea Social Liberală. Domniile lor și-au asumat sarcina corectă și patriotică de a-l îndepărta pe domnul Băsescu Traian din fotoliul incompatibil de președinte al României. Numai că încercarea de îndeplinire a acestei sarcini a eșuat lamentabil. Acum, aceiași domni încearcă să transforme eșecul în victorie, cu ajutorul instituțiilor băsiste 100%, adică instituții controlate cu mână fermă de adversarul lor, domnul Băsescu, cum este Curtea Constituțională a României. Ce poate fi mai penibil decât asta?!

            Mai penibilă decât asta este improvizația și amatorismul într-un domeniu în care ar trebui să predomine excelența profesională, cum este guvernarea Țării, cu aplicație la domeniul evidenței populației.

Vorbim aici de aplicarea legii. Lege care, făcută de aceiași guvernanți, a introdus o condiție de cvorum la referentumul pentru demiterea președintelui, care se referă la majoritatea votanților înscriși pe listele electorale.

Ceea ce nu este egal cu votanții aflați în viață, nici cu votanții aflați în România, nici cu cetățenii cu drept de vot și nici măcar cu cetățenii cu vârsta de peste 18 ani împliniți. Și nu este egal pentru simplul fapt că legiuitorul, adică majoritatea parlamentară uselistă, a preferat acest aspect în locul oricărui altuia. Iar totalul celor înscriși pe liste ar trebui să se facă, în spiritul și litera aceleiași legi, prin însumarea tuturor listelor de secție de votare, cartier, localitate, județ și Țară.

Deci, dacă se contestă cifra totalului celor înscriși pe liste și ea se dorește mai mică sau se dorește să fie egală cu votanții cu drept de vot, aflați în viață și în Țară, cu actele de identitate actualizate și valabile, singura modalitate este revizuirea acelor liste. Ar trebui scoși morții, plecații definitiv și cei ce nu mai au drept de vot. Mai mult ca sigur, ar rezulta o cifră mult mai mică decât cea comunicată de Biroul Electoral Central.

Numai că acest exercițiu se presupune că a fost deja făcut înainte de referentumul pentru demiterea președintelui, așa cum cere legea. Și ar trebuit făcut de administrația publică, prin serviciul de evidența populației. Ce putea fi mai simplu decât asta?!

O întrebare este de ce nu s-au întocmit corect listele electorale înainte de referendum? De ce nu s-a guvernat corect și profesional acest exercițiu de către actualul guvern? De ce este nevoie abia acum să se apeleze la statistici care să arate că, în realitate, vorbim de alte cifre decât cele oficiale?

Iar eu, personal, mă întreb, cu maximă seriozitate, dacă acești guvernanți chiar sunt capabili să guverneze Țara, văzând că ei nu au fost în stare să rezolve această simplă problemă de guvernare, cea de înscriere a realului pe o listă, în condițiile în care aveau nu numai responsabilitatea legală, dar și tot interesul ca acest real să fie reflectat acolo.

Lupta pentru putere se tocește

Cunosc drama pe care o trăiește cineva care, mesianic sau cassandric, a spus, dinainte, că lucrurile vor merge rău, dacă... Iar lucrurile au mers exact așa de rău pe cât a prezis acel cineva, care nu mai are acum altă replică decât „v-am spus eu...”

Și mai este drama unei mase semnificative de milioane de oameni onești, care au crezut că, dacă își manifestă preferința lor politică, ea este de luat în seamă și care află acum, cu stupoare, că se fac vinovați de opinie separată față de o majoritate mută, amorfă și chiar fictivă.

Bineînțeles, este vorba despre situația creată prin referentumul de demitere a președintelui României, domnul Băsescu Traian.

În momentul de față, întregul electorat românesc s-a transformat din actorul de ieri în spectatorul de astăzi. Ceea ce vede acest electorat, este continuarea luptei pentru putere, pe un palier specific românesc, adică cel de la fundul ceaunului cu mămăligă.

De mămăligă sunt și useliștii și băsiștii. Câștigătorul acestei lupte va fi cel care face cocolașe mai mari, astfel încât mămăliga lui să ajungă mai greu de înghițit decât a celuilalt.

Sintagma cea mai uzitată în propaganda pro- și anti-Băsescu a fost „statul de drept”. Din traducerea oficială în limba engleză a acestei sintagme, aflată în Constituția României, ar rezulta că toți cei care o folosesc au în gând, de fapt, „domnia legii” (rule of law). Este drept că statul de drept există în România și trebuie apărat, pe când domnia legii nu există și nu a existat niciodată.

Am mai spus asta, dar merită repetat. Statul de drept este acel stat care este subiect al procesului de justiție, numit și „drept”, ca orice alt subiect, fie el o persoană „fizică” ori una „juridică”. Ceea ce este important să existe, pentru că, altfel, statul nu ar putea fi chemat niciodată în instanță.

Domnia legii se autodefinește și nu necesită explicații. Iar aceasta nu există la noi, așa cum am scris mai sus. În recenta luptă pentru putere politică, s-au călcat în picioare orice legi, fără nicio tresărire, de amble tabere, și cea băsistă și cea anti-băsistă. Chiar și acum, la numărătoarea voturilor și stabilirea cvorumului, se încearcă, de aceleași ambe părți, ignorarea sau îndoirea legii.

Legea este clară. Guvernanții, adică domnul Ponta de la Guvern și subordonații, trebuiau să dea, cu două zile înainte de referendum, listele cu alegători. Deci, guvernanții sunt de tras la răspundere dacă au fost înscriși morți, plecați, foști și alții pe aceste liste, în sumă de două – trei milioane sau chiar mai mult, după unele estimări. Cum tot domniile lor sunt responsabili și pentru că actuala putere parlamentară uselistă a fost cea care au votat „pragul de validate” ce le cauzează acum atâtea „probleme”.

De cealaltă parte, băsiștii ignoră orice lege ce nu le asigură accesul la putere. Ba, mai mult, pe timpul campaniei și desfășurării referendumului, au încălcat flagrant și imoral orice lege, de la Constituție la legea penală.

Singura scăpare din această situație este inventarea românului drept ca bradul și la propriu și la figurat. Care să mănânce numai pâine crescută cu drojdie și rumenită bine în cuptorul cu lemne. Un asemena român ar mătura imediat cu toți mămăligarii și ar pune ordine în viața și mintea oamenilor. Care oameni ar trebui să înceapă prin a înțelege ce înseamnă să fii român și european, în același timp. Și să continue cu o viziune strategică despre unde să ducem Țara asta din fundătura în care se află. Cât timp mai avem o singură Țară și nu mai multe.

Se întâmplă în Europa

În Europa, un căpitan de vapor se scufundă, în timp ce Nava încă mai plutește.

Scrisoare trimisă astăzi

To:

José Manuel Barroso

President of the European Commission

1049 Brussels, Belgium

Subject: Romanian Referendum for Presidential Dismissal

Your Excellency,

As you have expressed an interest in Romanian current political situation, please be informed that Mr. Basescu, the impeached and suspended president, has instructed his supporters not to cast their votes during the upcoming national referendum for his dismissal.

The declared reason for his behaviour was that he intends to “win” this referendum by the quorum technicality. The referendum is valid only if more than half of the total number of electors are showing to cast their votes, and Mr. Basescu declared that he intends to keep more than that half at home.

By doing that, he and his political Party of Democrat Liberals have waived my constitutional and fundamental right to a free and unconstrained vote, as my vote is no longer secret. If I chose to stay home, it is like I vote No at the referendum, or in favour of Mr. Basescu. If I chose to go to vote, it is like I vote Yes to the same referendum, or against Mr. Basescu. Either way, my vote would be visible for anyone who may monitor me.

I publicly asked the Romanian authorities to fix this vice in the referendum before it takes place or to cancel the referendum for the reason of this fundamental fault of not ensuring my freedom of choice during the voting process through secrecy of the ballot.

Now I am asking you to take a public and official stand on the same issue, in your capacity of the President of the European Commission.

You should make a public address to the Romanian electorate and encourage them to cast their votes. Moreover, you should call upon the Romanian authorities to wave the condition of quorum for this referendum as being a fundamental fault in the voting process. And you should sanction the attitude and behaviour of Mr. Basescu and his party for trying to prevent me for exercising my right to a free and secret vote in this matter of presidential dismissal.

I hope to hear from you soon, as the referendum is only three days away.

Best regards,

Hari Bucur-Marcu

Romanian Citizen

Bucharest, Romania

Referendumul este deja viciat!

În acest moment, cu trei zile înainte de data de desfășurare, referendumul pentru demiterea președintelui României, domnul Băsescu Traian, este deja complet viciat. Organizatorii trebuie ori să înlăture viciul, ori să anuleze organizarea referendumului.

În urma hotărârii taberei domnului Băsescu Traian ca susținătorii săi să nu participe la referendum, votul meu nu mai este secret. Dacă mă duc la vot înseamnă că am votat DA sau mi-am anulat votul, dacă nu mă duc la vot, înseamnă că am votat NU la referendum.

Acest fapt este un viciu fundamental care nu poate fi acceptat de organizatorii referendumului.

Mie, cetățeanului român, nu mi se mai asigură secretul votului meu în cadrul referendumului. Ca urmare, nu mai pot vota liber, ci constrâns de consecința propriului meu vot.

Dacă munca sau viața mea în colectiv depinde de cineva care ar vrea ca eu să votez într-un anumit fel, atunci acel cineva va putea constata direct cum am votat eu și mă poate sacționa sau premia pentru aceasta. Indiferent de stiuație, eu voi vota pentru a face pe plac acelui cineva și nu pentru a-mi exprima liber opinia privind problema referendumului.

Foarte mulți români se tem deja că, dacă vor apărea pe listele de vot că s-au prezentat la urne, ori sunt văzuți direct că intră în secția de votare, iar Regimul Băsescu se va întoarce în forță, cu domnul Băsescu în frunte, prin lipsa de cvorum la acest referendum, vor avea de suferit personal și individual, atât material cât și spiritual.

Este adevărat că nici Constituția, nici textul legii referendumului nu îmi garantează explicit dreptul meu la un vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în cadrul referendumului, dar nici nu îmi interzic acest drept. El este consfințit însă în Constituție la alegerea președintelui României, ceea ce mă face să cred că același drept trebuie să îmi aparțină și la demiterea acestuia.

Am văzut cu toții cum, în Parlament, principiul votului secret cu bile a fost încălcat grosolan, în nemumărate ocazii. Am considerat întotdeauna imoral și grotesc spectacolul în care samsarii de voturi stăteau lângă urnele albă și neagră, ca să vadă cum votează cei cărora le-au cumpărat voturile.

Nu este însă de acceptat ca și eu, cetățeanul român, onest și liber, plătitor de taxe și impozite, cu jurământul la zi față de Țară și poporul român, să fiu pus într-o asemena situație, fără voia mea și chiar împotriva voinței mele.

Practic, în momentul acesta, dreptul meu la vot, consfințit de Constituție și de Declarația Universală a Drepturilor Omului este complet anulat.

De aceea, este imperios necesar ca Guvernul, organele electorale și, nu în ultimă instanță, Parlamentul să ia de îndată măsurile cuvenite pentru înlăturarea acestui viciu. Bineînțeles, mă aștept ca printre măsuri să se regăsească și cele de sancționare a vinovaților pentru vicierea fundamenală a referendumului.

Dacă domnii guvernanți nu au timpul necesar pentru luarea măsurilor ce se impun, ori nu sunt convinși de pertinența măsurilor luate, atunci nu le mai rămâne decât să anuleze referendumul din data de duminică, 29 iulie 2012.

Desigur, în situația în care nu vor face nimic, vinovați  vor fi Guvernul și autoritățile electorale pentru că au permis organizarea unui referendum viciat în fond.

Totodată, vor trebui sesizate organismele europene, începând cu Comisia și terminând cu Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

Războiul civil

După sfârșitul războiului rece și, implicit, după colapsul Uniunii Sovietice, părerea unanimă a strategilor și analiștilor adevărați a fost că un război de invazie în Europa nu poate avea loc într-un viitor previzibil. Această părere și-a găsit un loc de frunte în strategiile de securitate națională sau internațională ale majorității statelor europene și NATO, adică în politicile și planurile strategice de apărare, care au păstrat același pronostic și pentru primele decenii al Secolului 21.

Când Federația Rusă a invadat, efectiv și militar, Georgia, acum patru ani, aceiași strategi și analiști au zis că acel episod nu infirma, de fapt, predicția lor. În spiritul metodologic al geografiei politice, au recunoscut că nici nu se gândiseră că Georgia ar face parte din Europa despre care vorbeau ei. Adică, părerea lor poate rămâne valabilă, dar pentru alte nații, mai europene decât restul Europei de la Atlantic la Munții Urali. De data asta, Statele Baltice nu i-au mai crezut și și-au luat ce măsuri au crezut ele de cuviință, în cadrul NATO, pentru ca niciodată Rusia, sau oricine altcineva, să nu le mai poată invada.

Nimeni nu s-a preocupat și, se pare, nu se preocupă nici în prezent să prezică dacă un război civil este posibil sau nu în Europa, în viitorul previzibl. Pur și simplu, un asemena subiect nu se găsește pe nicio agendă de dezbateri de securitate națională și internațională.

Asta, până la domnul Băsescu Traian. Desigur, deocamdată, domnia sa a introdus doar subiectul loviturii de stat în discursul public european, dar cei care se pricep la domeniu știu că orice lovitură de stat, dacă rămâne nefinalizată, într-un sens ori în celălalt, duce la un război civil. Deci, pasul următor loviturii de stat băsesciene ar putea fi un războiul civil în România.

În succesiune istorică, de când a dobândit cel de-al doilea mandat, în decembrie 2009, domnul Băsescu a tot încercat să își consolideze Regimul ce îi poartă numele prin controlul absolut asupra Parlamentului, Guvernului și Justiției. Când, datorită extrem de proastei guvernări și sub presiunea străzii, a trebuit să renunțe la Guvernul Boc, a încercat menținerea controlului prin instituirea Guvernului Ungureanu.

Acest Guvern Ungureanu a căzut în mod neașteptat și deosebit de repede de la investire, prin trădarea dezertorilor din Parlament ai domnului „general” Oprea, care au primit la schimb o alianță fermă și bătută în cuiele tribunalului cu partidul domnului premier Ponta, precum și posibile garanții că nu vor păți nimic în urma auditului asupra propriei lor participări la guvernarea Boc-Ungureanu.

La acel moment, domnul Băsescu era încă asigurat că își păstrează fotoliul prezidențial, prin controlul menținut asupra celor două camere ale Parlamentului, Curții Constituționale, Parchetului și serviciilor secrete. De aceea, l-a nominalizat pe domnul Ponta premier, cu scopul declarat și vizibil de a-l compromite, de a-i arunca în spate toate efectele negative ale proastei guvernări bociste și de a-l sacrifica la momentul oportun, inclusiv prin acuze de corupție electorală, deoarece acest Guvern Ponta a fost organizatorul alegerilor locale din iunie și va fi organizatorul celor generale din toamnă-iarnă.

La sfârșitul lunii mai, era deja evident că orice încercare de deposedare a domnului Băsescu de pârghiile de control ale acestor „instituții” ale statului român nu se poate face altfel decât prin forță, pentru că domnul Băsescu a refuzat cu obstinație și înverșunare să renunțe la ceea ce ținea în pumnul strâns.

De aceea, o lună și ceva mai târziu, suspendarea domniei sale cu forța majorității parlamentare a fost etichetată ca lovitură de stat.

În momentul de față, domnul Băsescu nu mai are controlul asupra Guvernului și Parlamentului. Pentru perioada cât este suspendat din funcția de președinte al României, nu mai are nici controlul formal asupra serviciilor secrete și Armatei. Însă, domnia sa păstrează controlul politic asupra Partidului său, Democrat Liberal, și asupra tuturor celor aflați în demnități publice, numiți de dânsul, fie formal ori informal, dar ale căror dosare le are sub pernă. Și mai are domnul Băsescu controlul informal asupra doamnei Kővesi și domnului Morar de la Procuratură, ceea ce nu este puțin lucru.

Este extrem de puțin credibil că domnul Băsescu va sta și va aștepta liniștit rezultatul referendumului de duminică, 29 iulie 2012.

Sunt convins că și-a pregătit deja pașii următori. Dacă, până în prezent, a acționat mai mult pentru minimizarea dezastrului politic în care se află și pentru menținerea sa ca jucător în meciul referendumului, poziția domniei sale se va schimba radical odată cu anunțarea rezultatelor votului.

Dacă acest rezultat îi va fi cât de cât favorabil, în sensul că îi va permite să revină la Cotroceni, următorii pași băsiști vor fi să recâștige cât mai mult din controlul pierdut asupra „instituțiilor” statului.

Prin serviciile secrete, reintrate formal sub comanda sa, precum și prin procurorii controlabili, va exercita o presiune extremă asupra unui număr suficient de mare de parlamentari pentru a răsturna majoritatea actuală, chiar înainte de alegerile generale. Acești parlamentari movibili sunt de două categorii: cei controlați de diferite servicii ce le-au conferit grade militare la vedere sau în taină, precum și cei corupți, șantajabili sau chiar mafioți. Deci, la începerea noii sesiuni parlamentare, în toamnă, cele două Camere vor fi din nou sub controlul său. Cu siguranță, președintele Senatului va fi din nou schimbat. Domnului Antonescu i se va cere demisia din toate funcțiile politice, conform propriei promisiuni, deși a fost una nuanțată, iar acesta va fi înlocuit cu un exponent al noii majorități băsiste.

Nu cred că domnul Băsescu va dori schimbarea Guvernului Ponta. S-ar putea să fie mult mai mulțumit să îl aibă pe domnul Ponta adversar declarat, să își bată în continuare joc de domnia sa în public și să îl încurce cât se poate de grav în actul de guvernare, ca să aibă de ce să îl arate cu degetul și să îi pună în seamă tot ceea ce merge prost în România. Astfel, va lovi în plin Uniuniea Social Liberală, care nu trebuie să mai rămână unită până la alegeri, în nici un chip.

Rezultatele scontante ale unui asemena comportament vor fi consolidarea puterii băsiste în stat, reconfirmarea dominației sale ca o garanție supremă a continuării fără teamă a spolierii Țării și ridicarea partidului domniei sale în alegeri la un scor ce îi va permite să redobândească frâieie guvernării.

Dacă va pierde referendumul, indiferent la ce scor și în ce condiții, va fi pentru prima dată când domnul Băsescu pierde niște alegeri. Deci, nu există precedent din care să deducem cum s-ar comporta domnia sa într-o asemena situație. Dar, comportamentul său de până acum ne face să credem că domnul Băsescu nu este gata să accepte un asemena rezultat.

Cel mai probabil, va contesta validitatea referendumului fie pe motiv de prezență, în condițiile în care „totalul cetățenilor români cu drept de vot” din care se calculează majoritatea pentru validare este o cifră aleatoare și interpretabilă, fie pe motiv de furt electoral, în cantități de două-trei milioane de voturi. Această supoziție se bazează pe temele deja introduse în discuția publică de domnul Băsescu însuși și partidul domniei sale.

Este foarte credibil că, în asemenea condiții, toți parlamentarii băsiști, precum și mulți demnitari și funcționari cu rang înalt vor declara, la rândul lor, că nu recunosc rezultatele „viciate” ale referendumului și că, pentru ei și „instituțiile” în fruntea cărora se află, domnul Băsescu rămâne președintele României.

Acesta ar fi, deja un război civil, numai că unul rece. Baricadați la propriu în sedii și birouri, sau doar la figurat, ascunzând ștampila în buzunar, când pleacă acasă, acești demnitari se vor constitui într-o tabără băsistă de luptă și rezistență. Interesant va fi să vedem cum va arăta o asemena rezistență în teritoriu. Probabil că Județul Alba va pleca să lupte în munți și îi va invita și pe cei din Arad să i se alăture, pe când primăriile băsisto-pedeliste vor instala sârmă ghimpată în jurul clădirilor. Violențele vor fi mai mult verbale, dar nu sunt excluse nici unele îmbrânceli.

Acum se va vedea și rostul cel adevărat al avansărilor în grade militare ale politicienilor civili. Mulți dintre ei sunt ori erau primari de orașe și comune. Aceștia își vor pune uniformele și vor deveni „warlords” sau „boieri ai războiului”, fiecare colonel comandând cel puțin o grupă de opt pușcași. Nu contează dacă puștile sunt de vânătoare sau carabine fără muniție. Contează controlul militarizat al teritoriului. Nimeni nu va mai putea circula fără să fie controlat sau controlată la punctele de trecere. Cred că domnul general cu două stele, plutonierul-primar de la Sectorul 2 al Capitalei ar putea să comande chiar și o companie de aproape o sută de voluntari înarmați cu cozi de lopată.

Făcând bravadă militară, aceștia și alții ca ei, cum sunt cei din presă, contează foarte mult pe faptul că adevărații militari, care ar putea să îi pună la punct și la locul lor, nu prea mai există. Cei activi de astăzi sunt, în marea lor majoritate, slab pregătiți, prost dotați și total nemotivați să lupte împotriva altor concetățeni pentru puterea în stat, care nici măcar nu mai este al lor, ei fiind simpli mercenari. Cei în rezervă au grija zilei de mâine și nu le vine să o sacrifice pe altarul patriotismului politic.

În negocierile ce vor urma cu necesitate între Guvern și băsiști, se vor aduce foarte repede în discuție și anumite variante de compromis. De exemplu, s-ar putea propune ca domnul Băsescu să fie, în continuare, președinte, dar nu al întregii Românii, ci doar a unei părți, cum ar fi Republica Federativă Moldova, care să cuprindă, la un loc, provincia românească și republica cu același nume, precum și alte teritorii locuite de moldoveni, mai la est, la nord și la sud de actualele granițe politice. Sau, președinte al Republicii Moților, formată pe teritoriul actualelor județe Alba și Arad, unde ar fi ales cu o majoritate covârșitoare de voturi.

Mai sunt multe de speculat într-un asemena scenariu, foarte plauzibil, de alfel.

Concluzia este că, oricât de departe ne-am duce cu gândul, indiferent de rezultatul votului la referendumul de demitere al președintelui Băsescu Traian și în orice direcție s-ar porni România începând cu 30 iulie 2012, viitorul imediat al nației noastre este extrem de sumbru. Vinovații aparenți sunt deja identificați în persoanele politicienilor și demnitarilor ce ne conduc acum și de două decenii încoace, în frunte cu domnul Băsescu Traian și alături de stăpânii străini ai României, precum și în liota de profitori de toate spețele din rândul populației băștinașe.

Vinovatul real al acestei situații sunt eu, pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici și pentru că stau numai să contemplu situația aceasta și să fac preziceri amare despre Țară și oamenii ei, în loc să pun mâna și să fac ordine în jurul meu.

Și, ca mine, suntem mulți. Tare mulți...

Post Scriptum:

Semnalând acest articol pe FaceBook, un domn mi-a cerut să explic ce înțeleg eu prin viitorul imediat, un an sau cât?

Iată ce i-am răspuns:

Nu mă gândesc la ani, ci la zile. De cum se va termina referendumul și bătălia pentru maximizarea sau minimizarea rezultatului acestuia, după caz, adică vreo zece zile, toată lumea, cu politicienii în cap și cu „presa”  în coadă, va intra în „campania electorală” neoficială, care se va finaliza cu savurarea victoriei parțiale ș cu lingerea rănilor minore, până la sfârșitul anului acestuia. După care se vor „reașeza” puterea și opoziția și se vor pune la treabă, adică să își acopere cheltuielile unui an greu și costisitor în lupta pentru puterea politică. Mai departe, o vor ține tot așa. Deci, acesta este viitorul imediat. 
Problema este că, exact în același timp, Țara se confruntă cu câteva mari probleme presante, de la secetă la criza Euro și de la lipsa investițiilor și „absorbția” banului european până la necolectarea taxelor și impozitelor pentru finanțarea bugetului de stat și a bugetului de asigurări sociale. Probleme care nu vor fi rezolvate de nimeni, pentru că nimeni nu are nici timp, nici pricepere să le rezolve. Se vor face doar ceva cârpeli, de gura lumii. 
Și se mai confruntă Țara și cu o strategică lipsă de viziune, cu absența unui ideal național și cu o cruntă dezbinare între români. Și, iarăși, nu este nimeni să pună mâna, mintea și inima să rezolve și aceste probleme.

Președintele Flip Flop Suspendatu

Pe când președintelui american George W. Bush i se termina primul mandat, toată lumea era de acord că și o mașină de gâtit l-ar putea întrece cu ușurință, dacă va candida împotriva sa la alegeri ce stăteau să înceapă. Cu toate acestea, domnul Bush a câștigat împotriva contracandidatului democrat, domnul John Kerry, care numai mașină de gătit nu poate fi numit. Cum a fost posibil?

Bush a câștigat pentru că le-a arătat americanilor că alternativa va fi un președinte „flip-flop”, adică unul ce ba zice într-un fel, ba în alt fel, cam cum fac cei doi șlapi în mers: stângul flip și dreptul flop. Și, ca să nu fie niciun dubiu, campania sa electorală anti-Kerry a adoptat, ca semn distingtiv, o pereche de șlapi.

Culmea este că republicanii domnului Bush au trebuit să sape adânc în activitatea domnului Kerry pentru a găsi zece asemenea situații, în care acesta din urmă ba a fost de acord, ba împotriva unei decizii în Senatul American, din care făcea parte.

În afară de aceste ocazii, domnul Kerry se dovedise un bărbat de stat foarte serios și capabil. Dar nu a fost îndeajuns. A pierdut alegerile pentru că majoritatea americanilor nu au vrut un președinte răzgândac, indiferent cât de prost se dovedise celălalt.

La noi este exact invers. Este greu să găsești nu zece, ci măcar o singură ocazie în care președintele suspendat Băsescu Traian să fi fost consecvent în decizii. În rest, a fost în mod permanent și constant un purtător de șlapi în cap.

Așa că nu este nici o surpriză că, ieri, domnul Băsescu Traian decisese că va încuraja participarea electoratului la votul pentru sau împotriva demiterii sale din funcția de președinte al României, iar astăzi a decis să „boicoteze” același referendum, adică să ceară simpatizanților săi să stea acasă și să nu voteze.

Aparent, este vorba de o șmecherie, în sensul că nu a fost vorba de o răzgândire, ci de o „tactică”, în care a zis, la început una, deși știa, tot de la început, că va face alta. În realitate, este vorba de o decizie disperată, în contradicție cu „planul” inițial.

Până ieri, domnul Băsescu a crezut, cu sinceritate, că va câștiga referendumul. Nu se știe pe ce și-a bazat această convingere. Poate că a fost și influențat de vrăjitorul de serviciu de la palat, care, în loc să îl protejeze de gândurile malefice ale altor vrăjitori, i-a luat, de fapt, mințile. Sau, așa cum a mărturisit cu alte ocazii, a luat decizia de a trimite electoratul la vot pe când era „sub influența băuturilor alcoolice”. Cert este că acum s-a trezit.

Speranța domniei sale este că cei trei – patru milioane de băsiști se vor alătura celor șapte milioane de români cu drept de vot ce nu se prezintă la urne, din alte motive decât că „țin” cu domnia sa și, astfel, se vor aduna mai mulți decât cei ce votează DA pentru demiterea bine documentată și bine meritată a domnului Băsescu Traian.

Însă, această mișcare s-ar putea să fie perdantă. Dacă, până acum, cele șapte milioane ce stăteau acasă nu puteau fi considerați băsiști, acum domnul Băsescu personal le-a lipit această etichetă de frunte.

Să vedem dacă le place sau nu. Eu cred că, bine informați în ultimile zile de campanie, cele șapte milioane vor vrea să se dovedească că sunt cu totul altceva decât băsiști. Și că vor veni la vot, măcar de data aceasta.

Băsiști

Trebuie să recunosc, de la început, că mie nu mi-ar place să îmi spună cineva că sunt băsist. Și asta nu pentru că nu sunt de acord cu existența domnului Băsescu Traian în scaunul de președinte al României, sau, măcar, în viața publică, deși am motive obiective, întemeiate și profunde pentru aceasta, ci pentru că sună urât cuvântul „băsist”.

Chiar fără să știi că provine din familia de cuvinte cu rădăcina Băsescu și fără să știi cine este acest Băsescu și tot ți-ar suna ca o înjurătură, sau, măcar, ca un cuvânt puturos. Mie îmi sună foarte urât și scandările BĂ-SES-CU, BĂ-SES-CU! ale publicului favorabil și adorativ, pe timpul mitingurilor pro-Băsescu. Cum mi s-ar părea total indecent să beneficiez de un act oficial, semnat Băse, chiar dacă mi-ar fi favorabil.

Din păcate, sonoritatea cuvântului „băsist” sau „băsistă” este cel mai mic și mai nesemnificativ motiv să nu îmi placă acest termen. Mult mai supărătoare sunt elementele sale de conținut.

A fi băsist înseamnă a „ține” cu domnul Băsescu Traian și cu tot ceea ce reprezintă domnia sa. Însă, nimeni nu ar putea ține cu respectivul domn decât dacă are un avantaj de pe urma acestei țineri. Iar aceste avantaje pot fi, evident, materiale și spirituale.

În ceea ce privește avantajele materiale, ele sunt dintre cele mai diverse, de la o găleată de cinci lei, până la un contract cu statul, în valoare de cinci sute de milioane de euro. Desigur, și opozanții băsescului au lăsat să se înțeleagă, foarte clar, că și ei pot oferi avantaje materiale, dar se pare că domnul Băsescu îi surclasează cu mult în această licitație.

De exemplu, la referendumul de duminică, 29 iulie, când soarta Suspendatului este pusă în mâna cetățeanului, se spune că preferința pro-Băsescu ar putea fi cumpărată cu o sută de lei, sau douăzeci și ceva de euro. Asta, în timp ce anti-Băsescu nu se vinde nici pe departe cu asemenea sume.

Mai este posibil, bineînțeles, ca anti-Băsescu să nici nu se prețuiască pe piața celor ce își vând votul ca pe o varză furată de la marginea drumului. Pentru că îndepărtarea domnului Băsescu de la treburile Țării este mai mult o problemă de responsabilitate cetățenească, de patriotism și europenism, decât una de tranzacție comercială.

Asta ne aduce discuția noastră la subiectul avantajului moral pe care îl au băsiștii. Numai că acest subiect nu se referă deloc la retorica total lipsită de conținut despre cât de mare luptător anti-corupție este domnul Băsescu, la zbaterile domniei sale împotriva comuniștilor și minerilor dispăruți de decenii din viața publică ori la „reforma statului”, precum și la alte „teme majore” ale propagandei băsiste. Cei care „țin” cu domnul Băsescu pe considerente de avantaj moral sunt cei ce se simt bine că unul de al lor a ajuns acolo unde a ajuns el.

Așa incult, needucat, bădăran, misogin, bețiv și jegos cum se arată domnia sa, domnul Băsescu este arhietipul unei semnificative părți din populația masculină a României. Această parte, precum și multe dintre doamnele românce, admiratoare ale unui asemenea tip de „bărbat”, se consideră nu numai reprezentați de acesta, dar și răzbunați împotriva celor ce le-au tot spus, de-a lungul timpului, că ei nu au nici o șansă să ajungă în fruntea mesei, tocmai pentru că sunt așa cum sunt, iar acolo se ajunge numai prin muncă cinstită, educație, înțelepciune, politețe, respect și compasiune pentru semeni.

Acesta este motivul pentru care domnul Băsescu este întotdeauna foarte atent să se delimiteze de eticheta de politician, ce l-ar plasa într-o altă clasă socială, din care admiratorii și admiratoarele sale nu au cum să facă parte și pe care o urăsc, pe bună dreptate.

Acum, dacă știm ce este acela un băsist, mai rămâne să vedem câți dintre aceștia sunt printre noi.

Băsiștii cu avantaje materiale sunt relativ ușor de numărat. În eventualiatea că, în România și Republica Moldova, se află un număr suficient de mare de cetățeni dispuși să își vândă votul, atunci numărul celor care sunt plătiți efectiv de domnul Băsescu este determinat de câți bani, găleți, maieruri și șepcuțe are de dat acesta.

Presupunând că sumele de care dispune acum nu mai sunt cum erau, mai ales că perspectivele sunt destul de sumbre și este bine de pus deoaprte ceva bani și pentru zile mai negre, apreciez că nu mai mult de o jumătate de milion de voturi pot fi cumpărate direct de pe stradă. La acestea mai putem adăuga voturile celor spălați pe creier de propaganda băsistă, ce costă și asta ceva sume semnificative, dar, din nou, mult mai mici decât de obicei. Deci, cu bani direct în buzunare ori cu bani cheltuiți pe manipulare și dezinformare, tabăra Băsescu ar putea ajunge la vreo două milioane de votanți.

De partea celor cu avantaje morale, de tipul celor descrise mai sus, putem găsi nu mai puțin de un milion și nu mai mult de două milioane de români cu drept de vot.

Această sumă de trei sau patru miloane de băsiști este reflectată și în sondajele de opinie. Pentru referendum, aceste sondaje au spus că între nouă și zece milioane de români merg la vot și, dintre aceștia, vreo trei sau trei milioane și jumătate ar vota în favoarea domnului Băsescu. Am putea conveni că cealaltă jumătate de milion neacoperită de sondaje este cea care „ține” cu Băsescu, dar își exprimă această preferință prin absenteism.

Desigur, dacă tabăra Băsescu va da „ordin” să se „boicoteze” referendumul de duminică, toți acești băsiști vor sta acasă. Sau aproape toți, pentru că este de așteptat ca mulți dintre cei „cuceriți” de propaganda băsistă să nu înțeleagă instrucțiunile și să meargă totuși la vot. Ba, la cât de spălați pe creier sunt aceștia, ne putem aștepta că sunt în stare să voteze în favoarea demiterii, crezând că, de fapt, îl susțin pe idolul lor.

Nu la fel de simplă este matematica celor care nu sunt băsiști. În total, aceștia ar fi în jur de 13 – 14 milioane de români maturi. Dintre ei, doar vreo șase-șapte milioane au zis, în sondaje, că vor vota pentru demiterea domnului Băsescu la referendum. Adică, în România și teritoriile locuite de români cu drept de vot, sunt vreo șapte milioane de cetățeni ce stau acasă. Și ei fac aceasta de capul lor, nu pentru că așa au primit instrucțiuni de la domnul Băsescu.

Posibil, mulți dintre ei nu știu că referendumul are doar două opțiuni, cea de a fi de acord sau de a nu fi de acord cu subiectul acestuia. Nu există abținere sau opțiunea „nu știu”. De altfel, acesta este singurul argument rezonabil în susținerea gestului Curții Constituționale a României de a impune acel barem minim de participare, în vederea validării referendumului. Pentru că invalidarea lui este egală cu respingerea propunerii aduse în fața poporului.

Deci, toți cei care stau acasă duminică sunt, de facto, împotriva propunerii de demitere a domnului Băsescu Traian din funcția de președinte al României.

Aceștia ar trebui să fie întrebați, foarte simplu și direct: voi chiar sunteți băsiști, sau sunteți doar băsiști fără să vă dați seama?!?

Lovit de stat

Când grupurile parlamentare ale Uniunii Social Liberale au reușit să atragă alți parlamentari, în principal pe dezertorii de mai ieri din partidele lor, adăpostiți acum la UNPR-ul domnului general „cu patru stele” Oprea G., obținând, astfel, majoritatea în camerele Parlamentului României, doamnele și domnii de la Partidul Democrat Liberal nu au zis nimic.

Apoi, când această nouă majoritate l-a înlocuit pe domnul Blaga de la PDL, președintele de atunci al Senatului și proaspătul președinte al aceluiași PDL cu domnul Antonescu de la liberali, domnul Blaga și, apoi, mai mulți membri și simpatizanți ai partidului domniei sale nu au mai tăcut, ci au strigat că avem de-a face cu o lovitură de stat.

            Câteva zeci de ore mai târziu, doamna Anastase, tot de la PDL și, pe atunci, președintele Camerei Deputaților, a fost la fel de înlocuită cu cineva de la noua majoritate. Dându-și seama că nu au strigat prea tare de prima dată, acum pedeliștii și simpatizanții lor au strigat atât de tare „lovitură de stat”, încât au speriat câțiva „corespondenți” de presă occidentali, care au preluat sintagma în relatările lor. Fără mare efect în rândul cititorilor, din păcate pentru ei.

            Imediat ce aceiași majoritate de conjunctură a adus pe agenda de vară a Parlamentului suspendarea președintelui României, adică a domnului Băsescu Traian, strigătul despre lovitura de stat a devenit unul unanim. Doamna Macovei de la Parlamentul European chiar a strigat atât de tare încât s-a auzit în toată clădirea Altiero Spinelli din Bruxelles, pe când domnul Băsescu, personal, a folosit această sintagmă în convorbirile particulare în care s-a plâns, ca un copil căruia i s-a luat jucăria, că este suspendat, convorbiri pe care le-a avut cu anumiți „leaderi” europeni și „prieteni personali”, dintre care se detașează șefa guvernului german, Frau Merkel.

            Deși, între timp, atât toată lumea de bună credință cât și Curtea Constituțională a României s-au lămurit că aceste înlocuiri din funcții nu s-au făcut în contextul unei lovituri de stat și nici că ele înșile ar însemna o asemenea lovitură, domnul Băsescu continuă să atragă atenția publicului prin descrierea situației în care se află, de suspendat în vederea demiterii din funcția prezidențială, prin referendum popular, ca fiind tot LOVITURĂ DE STAT.

            Este interesant cum, din toate sintagmele consacrate în literatura științelor politice, doamnele și domnii pedeliști s-au oprit tocmai la aceasta, de lovitură de stat. Oare, domniile lor l-or fi citit pe unul dintre teoriticienii cei mai cunoscuți ai fenomenului, domnul Edward N. Luttwak? Sau, măcar l-au consultat? Nu de alta, dar domnul Luttwak este autorul „Manualului practic despre lovitura de stat”, este de origine din Arad, România și un fin și intim cunoscător al realităților politice, strategice și nu numai din țara sa natală, chiar dacă s-a consacrat științific și profesional ca american.

            Întreb asta pentru că, dacă l-ar fi citit sau s-ar fi consultat cu domnul Luttwak, ar fi aflat că o lovitură de stat presupune un grup modest sau limitat ca număr, ce pune mâna pe elementele de conducere în stat în mod instantaneu, prin exercitarea unei anumite forme de putere. Mai aproape de înțelesul general al noțiunii de lovitură de stat ar fi puterea militară, sau cea oferită de forțele paramilitare, ori de serviciile secrete. În tot cazul această putere trebuie să fie ceva mai mare decât cea care protejează, în mod normal, persoanele aflate în acele posturi de conducere în stat.

            Desigur, nimeni nu s-a gândit că majoritatea parlamentară ar putea fi o asemena formă de putere. Aici am avea prima inovație românească în materie. Este drept că, în alte părți, această alternață la conducerea politică se numește schimbare democratică a conducerii politice, dar, dacă domnul Băsescu vrea să zică lumii că este lovitură de stat, de ce să nu îl lăsăm?!

            Am putea accepta și alte inovații. De exemplu, deoarece realitatea de la noi este altfel decât cea descrisă în definiția general acceptată a loviturii de stat, am putea introduce un nou concept, cel al LOVIRII de stat, în locul LOVITURII de stat, care să se potrivească acestei realități românești.

            Diferența ar fi că, pe când lovitura de stat înseamnă o lovitură primită de statul în cauză, lovirea de stat ar fi o lovitură pe care statul o administrează persoanei din fruntea sa, care nu mai are ce căuta acolo.

            Sau, am putea adapta realitatea la definiție. Adică, să dăm o lovitură de stat de-adevăratelea, acum, imediat, în timp ce domnul Băsescu nu obosește să îi strige numele.

            Unul din tipurile de lovitură de stat este cel numit „gardian”. Lovitura de stat de tip gardian înseamnă numai îndepărtarea din funcții a unuia sau mai multor înalți oficiali, fără schimbarea structurii și compoziției instituțiilor statului. Teoria recunoaște acest tip atunci când lovitura de stat are ca obiectiv stârpirea dintr-odată a corupției endemice ce a cuprins administrația publică centrală, ori pentru că persoanele îndepărtate erau o frână reală în introducerea ordinii în stat ori a eficienței actului de guvernare.

            Într-o asemenea realitate, nu ar mai fi nevoie de campanie electorală și referendum național de demitere a demnitarului corupt, ineficient și dezordonat în acțiune. Atât domnia sa, cât și ceilalți trei îndepărtați, respectiv președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților și avocatul poporului ar trebui doar să fie deferiți imediat justiției, pentru a fi îndepărtați din viața publică și pentru a-i incapacita să mai ocupe vreodată funcțiile pe care le-au deținut și le-au îndeplinit atât de prost.

            Astfel, le-am da dreptate să tot strige „lovitură de stat – lovitură de stat” și, în același timp, i-am lovi cu statul în cap, până înțeleg că ei nu aveau oricum ce căuta acolo, în funcțiile din care au fost îndepărtați de forța majorității parlamentare.

Cât vă costă?

Știți cât câștigați sau cât pierdeți dacă votați DA la referendumul de demitere a domnului Băsescu Traian, de duminică, 29 iulie 2012? Sau, v-ați gândit cât câștigați ori cât pierdeți dacă votați NU la același referendum? Ca să nu mai vorbim de cât ați câștiga ori cât ați pierde dacă nici nu votați, ci stați acasă în aceiași zi?

Există o teorie care se ocupă de asemenea lucruri. Ea se numește Opțiunea Rațională, în engleză Rational Choice, și se bazează pe prezumția că cetățeanul votează în funcție de rezultatul unui proces interior de cântărire rațională a avantajelor și dezavantajelor tuturor variantelor posibile de alegere.

Este drept că această teorie a fost dezvoltată în societatea occidentală, unde relația dintre cetățeanul individual și statul colectiv este bine înțeleasă și de unii și de alții, adică și de populație și de politicieni, iar fiecare tabără încearcă să își maximizeze profitul sau avantajele de pe urma acestei relații. Ori, această maximizare nu se poate face decât rațional.

La noi, teoria respectivă nu a fost aplicată încă, din motive evidente. Nici populația și nici politicienii nu sunt interesați de exercițiul rațional al alegerii în politica românească. În locul lui, este preferat exercițiul șmecheririi. Adică, în loc să mă gândesc ce este mai bine pentru mine, mă gândesc cum să îi fraieresc pe ceilalți, fie ei statul sau concetățenii mei. Numai că și ceilalți gândesc și acționează exact la fel, încercând să mă șmecherească de fiecare dată.

Spre deosebire de opțiunea rațională, care urmărește maximizarea avantajelor într-o relație cetățean – stat, opțiunea șmecherească urmărește maximizarea pierderilor celuilalt, în aceiași relație cetățean –stat. În aceste condiții, este ușor de înțeles de ce și unii și alții sunt, în cele din urmă, perdanți. Cum bine știm, statul o duce din ce în ce mai rău, iar cetățenii săi sunt din ce în ce mai săraci și nefericiți.

Această tragedie provine din faptul că statul este alcătuit ca și când ar funcționa pe principiul opțiunii raționale și nu al celei șmecherești, ce, în fapt, domnește aici. De aceea, marii exponenți ai acestei opțiuni șmecherești vor să „reformeze” acest stat și să îl aducă mai aproape de ceea ce le trebuie pentru a fi ei șmecherii cei mari.

Alternativa este, fără dubiu, reformarea publicului și politicienilor, pentru a se simți comfortabil în statul croit pe modelul opțiunii raționale.

Această reformare nu se poate face peste noapte. În Occident, lucrurile acestea despre cetățean și stat se învață la școală, încă din clasele primare. Activiștii lor fac școli de partid pentru așa ceva. Presa și televiziunile de stat dedică un timp amplu discutării în detaliu a tuturor aspectelor relațiilor raționale dintre cetățean și colectivitate. Astfel încât oamenii se nasc, cresc și trăiesc în aceste condiții de cunoaștere și înțelegere a problematicii opțiunii raționale, chiar dacă nu îi spun, tot timpul, așa.

La noi, în România, învățământul românesc de stat preferă să dezvolte cursuri de religie și le ignoră complet pe cele de bună guvernare. Școlile de partid discută metode de fraierire electorală în locul subiectelor de promovare a bunăstării prin acțiune politică. Iar presa și televiziunile sunt mai mult mijloace de propagandă decât de informare.

Și, totuși, dacă vrem să ne reformăm noi mai degrabă decât statul, trebuie să pornim de undeva.

Un bun punct de pornire ar putea fi referendumul din 29 iulie. Deocamdată, și domnul Băsescu Traian Suspendatu și cei care l-au suspendat apelează la motivarea irațională a dumneavoastră pentru a vota DA sau NU, ori pentru a sta acasă, ceea ce, în condițiile concrete ale acestui referendum, este echivalent cu a vota NU.

Vi se cere să îl urâți sau să îl iubiți pe Băsescu. Vi se solicită să scăpați Țara de el, ori să îl apărați pe el de Țara ce îi este împotivă. Sunteți amenințați cu pierderea demnității naționale dacă domnul Băsescu nu este demis, ori cu oprobiul „Europei”, dacă este demis. Atât opozanții cât și simpatizanții băsescului sunt făcuți de râs pe cele mai deșuchiate motive. Asta dacă nu sunt direct înjurați de mamă. Subiectul dezbaterilor publice este mutat de pe ceea ce a făcut și ce înseamnă domnul Băsescu pe orice altceva, de la plagiatul prezumat de acum zece ani al actualului premier și până la rochia de mireasă a doamnei Udrea, care nici nu prea era, de mini ce purta domnia sa la acel moment.

Ce-ar fi dacă, pe 29 iulie 2012, ați apela la rațiune în alegerea dumneavoastră? Dacă v-ați gândi să „țineți” cu unii sau cu alții doar la fotbal, ori la Românii au talent, iar la politică să nu mai „țineți” nici cu unii, nici cu alții, ci doar să vă gândiți ce câștigați ori ce pierdeți de pe urma votului dumneavoastră?

DA sau NU la referendum

Ceaușescu și poporul

Pentru cei care au trăit pe vremea aceea și care mai trăiesc și astăzi, credeți că Nicolae Ceaușescu ar mai fi căzut, dacă, în decembrie 1989, ar fi fost vorba să alegeți între el și domnul Ion Iliescu? Dacă nu s-ar fi văzut la televizor că întreg poporul român este împotriva sa, ci doar că domnul Iliescu vrea să îi ia locul, ați mai fi fost de acord cu schimbarea de regim?

Dacă ar fi venit toată televiziunea, că doar una era, precum și cele trei ziare de atunci și v-ar fi zis că, dacă pică Ceaușescu, lumea așa cum o știți va dispărea și în locul ei va veni alta, mult mai complicată și mai grea, ați mai fi stat pe-acasă, lăsându-i pe ceilalți să îl dea jos, sau ați fi optat pentru stabilitate și, implicit, pentru Ceaușescu?

Fiecare dintre dumneavoastră știți răspunsul la aceste întrebări. Dacă vi-l dați singuri, în intimitate, probabil că va fi un răspuns sincer. Și, tot probabil, răspunsul ar fi că ați fi ținut cu Ceaușescu, în condițiile descrise aici.

Este evident că pe asta contează, astăzi, strategii propagandei domnului Băsescu Traian Suspendatu.

Ei contează pe faptul că românul majoritar este conservator din fire. Că îi place ca viața sa să fie previzibilă, chiar dacă nu este cea mai bună, cea mai confortabilă și cea mai prosperă. Ca să nu mai vorbim de o viață cât mai demnă. Mai contează că, într-o confruntare între doi politicieni, românul majoritar, întotdeauna și irațional, va lua partea celui mai slab, mai oropsit dintre ei. Și, mai contează și pe faptul că românul majoritar are și un respect ancestral față de străini, pe care nu vrea să îi supere ori să se facă de rușine în fața lor.

De aceea, cele trei teme de campanie băsistă sunt că, la referendum, avem de ales între (1) stabilitate sau haos, (2) Băsescu sau Ponta cu Antonescu și (3) respectul sau disprețul străinilor.

Asta, pe când, de-adevăratelea, la referendum avem de ales între Băsescu-demis sau Băsescu-președinte. Atât.

În plus, propaganda băsistă inversează și direcția discuției. Băsescu-demis este discutat în direcția consecințelor viitoare ale demiterii, pe când Băsescu-președinte este discutat în direcția „realizărilor” trecute ale acestuia.

Asta, pe când, de-adevăratelea, Băsescu ar trebui demis pentru ceea ce a făcut în trecut, de la infracțiuni înainte sau în timpul mandatelor sale la acte de corupție și crimă organizată. Sau, dacă se preferă, Băsescu ar trebui menținut președinte pentru ceea ce va face în viitor.

Este mai mult decât evident că nimeni nu are cum să penalizeze poporul român pentru demiterea domnului Băsescu.

Din interiorul Țării, singurii care au de suferit de pe urma debarcării băsescului sunt profitorii sistemului mafiot de stat edificat încă dinainte de mandatele sale și perfecționat cu minuție de domnul Băsescu însuși. Ori, suferința sistemului mafiot înseamnă bunăstarea celor mulți și nu invers.

Din exterior, cei ce au de suferit din cauza dispariției „șefului de stat” român sunt cei care au făcut afaceri bune pentru ei și păguboase pentru români, de la alimentele produse în Occident și vândute în România, în locul produselor noastre și până la dobânzile mari la împrumuturi de stat, oferite de băncile străine. Asta ca să nu mai vorbim de înstăinarea resurselor naturale, de la petrol la aur și uraniu, înstrăinare ce nu ar mai fi așa de pe degeaba dacă pleacă domnul Băsescu de la Cotroceni. Ori, suferința acestora înseamnă, evident, creșterea prosperității românilor și nu invers.

În schimb, menținerea domnului Băsescu în scaunul prezidențial înseamnă, în viitor, accentuarea sărăcirii populației, dezbinării morale a acesteia, maximizarea rușinii de a fi român, continuarea cursului spre analfabetism de masă, spre sănătatea tot mai precară a celor mulți și spre insecuritate națională.

De aceea, propaganda băsescului nu vrea să vorbească despre consecințele menținerii în funcție ci doar despre cele ale demiterii domnului Băsescu, despre care dezinformează cu seninătate.

Acum, la referendum, sunt două opțiuni clare, indiferent de propaganda pro sau anti Băsescu. Și cei care vor vota DA sau NU la referendum, și cei ce vor sta acasă, „după perdele”, cum se zicea în decembrie 1989, trebuie să știe că făcând ceea ce fac își exprimă una dintre aceste două opțiuni.

Una este cea a demiterii, care deschide o nouă oportunitate strategică pentru români. Ea nu garantează că cel ce va veni ca nou președinte va fi mai bun sau mai priceput decât domnul Băsescu Demisu, dar garantează că acest demis nu va mai putea să continue „opera” sa de distrugere a statului și poporului român. Doar electoratul poate garanta cum va fi noul președinte. Și, după exercițiul demiterii băsescului, este foarte probabil ca noul președinte să se gândească de două ori înainte de a face ce a făcut Demisu.

Cealaltă opțiune este de menținere în funcția de președinte a domnului Băsescu Traian. Aceasta îi va da autoritate domniei sale să își continue „opera” sa de distrugere a statului și poporului român. Sau, în cel mai bun caz, va face din România un fel de Belarus european, cu un demn urmaș al lui Ceaușescu în fruntea Partidului și Țării. 

Ba pe-a mamii dumneavoastră...

Cum vine vorba despre domnul Băsescu Traian și noianul de ticăloșii săvârșite de domnia sa, cum se trezește unul să replice: Ponta a plagiat!

-  Bine, încearcă unul mai coerent să meargă mai departe, dar acum vorbeam de faptul că Băsescu este infractor penal.

-  Lasă asta, se învârtoșează, total ilogic, pro-băsistul. Crin este o floare ofilită!

-  Ție ți-e clar sau nu că domnul Băsescu trebuie demis, pentru că este corupt până în măduva oaselor, necinstit cu cei apropiați și cu publicul larg, bădăran cu femeile, bărbații, copiii și cu cine mai întâlnește în cale, că nu îndeplinește nici una dintre calitățile minime pe care ar trebui să le aibă un președinte al României? îl întreabă pe băsist interlocutorul ce ar dori să poarte o discuție despre Băsescu.

- Useleul vrea să impună o nouă dictatură, să fure idealurile Revoluției din Decembrie, să strivească valorile europene și este și condus din umbră de Ilici (domnul Ion Iliescu, pentru necunoscători)! insistă pro-băsistul.

- Totuși, aș vrea să ne lămurim dacă sunt motive reale și serioase ca domnul Băsescu să fie demis la referendumul din 29 iulie, încearcă, din nou, omul rezonabil.

-  Este imperios necesar să asigurăm stabilitatea! zice băsistul. Uite ce rușine pățim în Europa! Nu vom mai primi investițiile esențiale pentru dezvoltarea României!

-  Câtă vreme domnul Băsescu este președinte, este clar că nu vom avea parte de progres. Cum ne-a tras înapoi în toți acești ani în care a guvernat efectiv, tot așa o va face și în continuare. Cum am putea să progresăm cu învățământul aflat la cele mai scăzute cote din istoria României, cu sistemul de sănătate practic desființat, cu cel mai mare procentaj al șomerilor, cu alungarea din Țară a tuturor celor cu studii adevărate și cu pricepere de a face bună treabă?!

-  Ponta și cu Antonescu sunt slugile lui Voiculescu, zis Felix! vine replica băsistului. Guvernul Ponta este cel mai slab posibil. A promis și nu a făcut nimic. Singura lui grijă este să îl dea jos pe Băsescu. A atacat toate instituțiile statului, a încercat desființarea Curții Constituționale! Ponta a fost la Bruxelles în pofida deciziei acesteia!

-  Dar aici parcă era vorba despre Băsescu, măi omule! se exasperează omul rezonabil. Poți măcar să îmi spui ce motive ai să votezi în favoarea lui la referendum?

- Eu nu mă duc la vot! Nu am cu cine vota! Toți sunt corupți și ticăloși! Mama lor de comuniști!

-  Păi, eu nu te înțeleg. Acum este vorba despre referendum! Nu trebuie să alegi pe nimeni! Trebuie să îți spui opinia pro sau contra demiterii domnului Băsescu Suspendatu.

-  Lasă-mă, domle, cu prostiile! Ce, eu nu știu că este vorba despre o lovitură de stat?!?

Titlul acestui dialog este inspirat de o replică din filmul Telegrame, pe care îl ofer aici. La minutul 034.30 începe episodul „reconstituirii” diferendumului dintre prefect și „fruntașul” liberal Costăchel Gudurău. Filmul merită văzut în întregime, mai ales în vremurile acestea. Parcă, o sută douăzeci de ani au trecut degeaba...

Alianța de centru stanga-n-prejur

Cu experiența masivă, dobândită în ultimile două decenii, că, în România, ceea ce vedem cu ochiul liber nu este, întotdeauna, exact așa, putem privi cu multă suspiciune recenta Alianță de Centru-Stânga dintre Partidul Social Democrat (PSD) și Uniunea NPR (UNPR).

Ce am văzut? L-am văzut pe socrul mic al domnului premier Victor Ponta explicând că PSD a primit un „sprijin foarte important în Parlament” de la UNPR și, în consecință, alianța politică dintre cele două formațiuni politice va deveni, la tribunal, una electorală.

L-am mai văzut pe vicepreședintele UNPR Cristian Diaconescu intrând pe poarta sediului de campanie al domnului Băsescu Traian, suspendatul, unde își desfășoară activitatea, în calitate de consilier băsescian. L-am mai văzut pe un alt vice uneperist, Nicolicea, care a explicat că, dacă „voiau să intre în USL (Uniunea Social Liberală, formată din PSD, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator), intrau din prima”. Dar nu au vrut. Au vrut însă o alianță la tribunal cu PSD și au obținut-o, cu extremă diligență.

Nu l-am văzut însă pe domnul Oprea G. nici clipind des, nici rotindu-și ochii în cap, pe această temă, ori pe alte teme politice presante.

Nu are rost să cădem în păcatul speculațiilor privind dedesupturile acestei Alianțe. Or fi conspirative, or fi acoperite, or fi oculte sau mafiote, treaba lor de aliați. Este, însă, evident, că Alianța asta este mai mult o mezalianță, însă fără să știm cu precizie cine din cuplu este partea de condiție inferioară.

La o apreciere superficială, am putea zice că este UNPR, pentru că este format exclusiv din dezertori și trădători politici, care nu au cum să fie de condiție bună, indiferent cu câte grade și stele s-au împăunat ei. Dar uneperiștii sunt cei ce au fost curtați, ceruți și aliați de domnii Ponta, Sârbu și rudele, ori vecinii. Deci, ei sunt cei prețioși în Alianță. Ceea ce înseamnă că nu au cum să fie de condiție inferioară.

Deoarece nimeni nu a declarat public nimic despre asta, nu știm care este valoarea lor adevărată, ori care este calitatea lor politică, ce îi face pe uneperiști atât de atractivi. Foarte probabil, acestea au de-a face cu faptul că domniile lor sunt militari, fie ei descoperiți sau acoperiți, fie ei de armată ori de servicii secrete, ori și de una și de alta, în același timp. Și ei sunt valoroși pentru că doar militarii se bucură de peste 50 la sută încredere, în rândul poporului român. Restul politicienilor se zbat între 60 și 80 la sută neîncredere.

Și mai au uneperiștii vreo sută de mii de pensionari militari cărora le-a crescut domnul Băsescu pensiile, ceea ce i-ar aduce vreo 300.000 de voturi sigure, pe care și contează domnia sa, așa cum a și declarat, de altfel. Prin Alianța de Centru-Stânga, aceste voturi ar ajunge, se speră, la PSD.

Dar acestea sunt doar presupuneri. Ceea ce este sigur, este că aliați sau nu, nici unul și nici celălalt din cele două partide nu vor primi, sub nici o formă și în nicio circumstanță, votul meu.

Referendum 2012: De la arbitrul-jucător la jucătorii-spectatori

În 2007, suspendarea domnului Băsescu Traian, președintele de atunci al României, a fost o afacere eminamente politică. Unii dintre noi am fi vrut să fie și una de morală, ori de justiție penală sau, măcar, socială, dar domnii parlamentari au decis altfel. Ca urmare, domnul Băsescu, de cum a fost suspendat, și-a bazat campania de referendum pe formula confruntării dintre el și Cei 322, restul populației fiind trecută în rândul spectatorilor, sau, în cel mai bun caz, al chibiților.

Chibiții lui au venit mai mulți la referendum decât chibiții Celor 322, deși, cu toții, nu au fost nici jumătate din electoratul Țării, ceea ce a făcut ca nimeni să nu observe că domnul suspendat Băsescu a ajuns să nu fie demis din cauză de absenteism. Adevărata majoritate au preferat să fie spectatori, de parcă n-ar fi fost adevărații jucători în competiția lor.

În 2012, suspendarea domnului Băsescu Traian, președintele-încă-odată al României, este tot o afacere eminamente politică. Și acum, unii dintre noi ar vrea să fie o acțiune de justiție socială și chiar penală, dar noi nu suntem reprezentanți în Parlament, așa că voința noastră nu contează.

Domnul Băsescu și-a stabilit și de data asta „adversarii” cu care se confruntă în campania pentru referendum. Ei sunt domnul Victor Ponta, premier și partidele ce compun Uniunea Social Liberală (USL) ce îl susține în Parlament. Și își dorește foarte mult ca noi și toți ceilalți ce nu suntem useliști ori băsiști să fim doar spectatori. Să stăm acasă și să vedem, cu curiozitate îndeptățită, cine câștigă la referendum.

Cum acest meci politic se vede cel mai bine de la televizor și cum noi suntem majoritari, sunt șanse imense ca domnul Băsescu Traian să nu fie demis, din nou, tot din cauză de absenteism. Desigur, de data aceasta se așteaptă ca să fie mai mulți chibiții celorlalți decât chibiții băsiști, ceea ce îl va face pe domnul Băsescu să câștige „la masa verde”, cum a zis domnia sa.
Probabil că, prin masa verde nu înțelege pășunea unde se află turma domniei sale, ci masa de joc de cazinou, unde poate azvârli zarurile sale măsluite.

Ceea ce este surprinzător este că domnii de la USL sunt perfect de acord cu acest tertip. Inițial, au convenit că pot câștiga printr-o schemă legală, de impunere a unui referendum în care majoritatea electoratului să nu  mai fie un criteriu.

Se pare că nu le ține schema, deși este perfect justificabilă. Normal și democratic este ca numai Constituția României să se voteze cu participarea majorității cetățenilor cu drept de vot. Președintele, fie el Băsescu sau Cutărescu, nu au același regim cu legea fundamentală și nu este cinsitit să li se aplice această condiție eliminatorie.

În condițiile date, useliștilor nu le mai rămâne decât să maximizeze numărul chibiților proprii, în speranța că acesta va atinge o cifră mulțumitoare pentru curtenii constituționali, cei de sorginte securito-comunistă. Dar useliștii și-au atins deja maximum de sprijin popular, cum am văzut la alegerile locale din iunie 2012, iar acesta nu este nici pe departe 50 la sută plus unul dintre alegători. Deci, fără suficientă prezență la vot, domnii de la USL vor fi, aproape sigur, perdanți.

Ar mai fi varianta ca USL să sponsorizeze participarea Poporului Român la referendum. Adică, să își concentreze campania pe explicarea faptului că demiterea domnului Băsescu Suspendatu este o afacere eminamente națională, ce nu are nimic de-a face cu politica, ci cu dreptatea și justiția, cu lupta adevărată împotriva corupției, cu afirmarea internațională a României ca o națiune europeană, angajată și responsabilă și nu ca o colonie de cetățeni amorfi și îndobitociți, aflați la mâna și cheremul străinilor.

Ar trebui ca, în locul propagandei de partid, desfășurată de aceleași figuri politice arhicunoscute, useliștii să aducă la microfoane, în dezbaterea publică, vocile cetățenilor ce strigă, de șapte luni, JOS BĂSESCU! Acestora nu trebuie să le spună nimeni una, două, ori douăzeci și două de motive pentru care domnul Băsescu trebuie demis, pentru că ei știu oricum mai bine.

Politicienii și-au făcut datoria să îl suspende pe domnul Băsescu. Este timpul ca demiterea să o facem noi, cetățenii. Ce mai pot face politicienii, acum, este să ne invite pe noi în teren, să jucăm jocul nostru câștigător. Ei chiar își pot permite să fie spectatori, pe când noi nu, dacă ne pasă de noi și de Țara noastră.

Veniți de luați notițe

Este evident că domnii de la Uniunea Social Liberală (USL), proaspăt ieșiți din opoziție și de curând deținători ai unora dintre puterile democratice din statul România, sunt solicitați sau chiar sunt asaltați de domnii de la Partidul Democrat Liberal (PDL). În asemenea condiții, ne mirăm că mai au timp să mai și guverneze Țara.

Sau nu mai au timp și de asta?

Pentru observatorul neimplicat emoțional, cred că s-a atins deja nivelul maxim de saturație al nano-scandalurilor ce însoțesc îndepărtarea temporară a domnului Băsescu Traian de la tastele și căștile telefonului prezidențial, instalat în Palatul Cotroceni.

În tot cazul, mie mi-a ajuns. De aceea, când am vrut să mă uit totuși la televizor, am dat peste un program în care se povestea cum domnul Mircea Lucescu, anternorul de fotbal și fosta vedetă a aceluiași sport, și-a început cariera antrenorială la Hunedoara, cu mulți ani în urmă.

Unul din lucrurile nemaivăzute până atunci, pe care le-a inițiat acolo, a fost să alcătuiască o echipă de tineri ce își luau notițe la meciuri, despre ce și, mai ales, cum se întâmplau lucrurile pe teren, de la pase greșite la tactica echipelor sau la tehnica de joc individuală, ori la numărul de sprinturi înainte sau înapoi. Cam cum vedeți că fac acum calculatoarele la diferite sporturi, de ne dau tot felul de „statistici”.

Și m-am gândit eu. Poate domnii de la USL, fiind prea ocupați cu PDL-iștii și, dacă le mai rămâne timp, cu guvernarea, nu au cum să își mai noteze ce se întâmplă în acest meci politic și să învețe din aceste întâmplări. Poate n-ar fi lipsit de interes să ceară unor tineri mai liberi ca timp să își noteze câte ceva din ceea ce face actuala opoziție pedelistă. Că au cu siguranță ce învăța.

Eventual, pot să compare ceea ce fac pedeliștii acum cu ceea ce făceau ei, useliștii, când erau în opoziție.

Făcând această comparație, n-ar mai trebui să fie indignați și să se întrebe unde era Europa când domnul Băsescu a refuzat să schimbe guvernul Boc demis de Parlament, când ei erau ridiculizați în fel și chip, făcuți chiulangii când erau în grevă parlamentară, când nu primeau „timp de antenă” la televiziunea publică nici cât negru sub unghie, când erau asaltați cu dosare de toate felurile și așa mai departe.

În schimb, ar trebui să se întrebe de ce n-au făcut și ei ca pedeliștii, astăzi?

Am spus-o de mai multe ori. Democrația nu este dictatura majorității, pentru că deținerea și exercitarea puterii în stat nu este un atribut exclusiv al democrației. Mult mai specifică este protejarea minorității de către majoritatea deținătoare de putere. Adică, deciziile majorității nu trebuie niciodată să fie ostile minorității. Majoritatea nu are de ce să își construiască bunăstarea pe necazul minorității.

Acum, pedeliștii vorbesc de principii, de apărarea democrației, de pericolul teribil al distrugerii intituțiilor de către puternicii zilei, foștii opozanți minoritari, până mai ieri.

Ei nu se plâng că li s-au luat privilegiile, că nu mai pot să fure nesingheriți, că nu mai au cum să își pună nepoții, frații și cumnații în funcții grase, la stat, pe multe mii de euro pe lună. Nu. Ce spun ei este că sunt „îngrijorați” de noua dictatură a majorității, formată din oameni fără demnitate și necinstiți.

Useliștii ar trebui să ia notițe la acest mod de a face propagandă.

Și ar fi trebuit să știe că singurul mod în care nu au cum să fie acuzați de abuzul de putere sau de dictatura majorității este să-i acuze, să-i condamne și să-i pedepsească pe foști majoritari și făptași ai multor fapte reporbabile, penale și anticonstituționale, inclusiv anti-naționale.

Desigur, Procuratura nu se află printre pârghiile de putere ajunse în mâna lor. Aceasta este încă sub control băsescian și funcționează încă în rolul de poliție politică.

Dar useliștii pot să facă acuzații politice, să aducă probe executive, din ministerele și agențiile pedeliștilor și pot să îi condamne public, național, european, american și chiar chinezesc.

Oare de ce nu o fac?

Poate nu are cine să îi învețe. Dacă stau să învețe de la pedeliști, este foarte posibil să folosească aceste lecții când vor fi din nou în opoziție.

Adică, foarte curând.